Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload


Contractul de leasing


Contractul de leasing


Un prim pas in patrunderea intelesului termenului de leasing il constituie o analiza a ratiunilor care au stat la baza aparitiei acestui tip de contract  si a necesitatilor carora trebuie sa le raspunda.

Astfel, inca din antichitate a fost observat faptul ca un bun aduce beneficii prin utilizarea sa, fara ca dreptul de proprietate in sine sa contribuie in vreun fel. De altfel, folosinta unui lucru nu este neaparat conditionata de calitatea de proprietar a utilizatorului. La baza evolutiei contractului de leasing sta fiducia, o forma de credit existenta in dreptul roman prin care creditorul isi asigura recuperarea creditului rezervandu-si dreptul de proprietate asupra unui bun al imprumutatului, urmand a retransmite acest drept imprumutatului dupa achitarea datoriei. Acest transfer de proprietate nu era intotdeauna insotit si de remiterea efectiva a bunului catre creditor, beneficiarul imprumutului devenind un detentor precar, mai exact un chirias, avand in vedere ca platea periodic o anumita suma cu titlu de chirie pentru folosinta bunului.



Nu exista o continuitate in evolutia acestui tip de act juridic, specific dreptului roman, catre actualul contract de leasing, aparut in a doua jumatate a secolului al XIX-lea intr-o forma care sa prefigureze ceea ce intelegem acum prin acest termen. Cu toate acestea, asemanarile existente intre fiducia si leasing ar putea sa ne ajute in determinarea naturii juridice a acestui contract, cel putin la nivel teoretic.

Desi o prima aparitie a termenului lease este legata de inchirierea aparatelor telefonice abonatilor, contractul de care ne ocupam s-a dezvoltat initial cu precadere in sfera imobilelor, o oarecare dezvoltare in zona bunurilor mobile consemnandu-se in perioada 1950-1952, in S.U.A.

Desi intens folosit in ultimele decenii in S.U.A. si statele Europei occidentale, contractul de leasing reprezinta inca o noutate in tara noastra, atat din punct de vedere economic cat si juridic; cadrul legal si practica in domeniul leasing-ului prezinta inca unele deficiente, cu atat mai mult cu cat doctrina si jurisprudenta romaneasca in acest domeniu sunt practic inexistente.

In momentul de fata, leasing-ul reprezinta solutia optima pentru intreprinderile care incearca sa se dezvolte, necesitand achizitii de noi utilaje si echipamente, dar nu au puterea financiara ceruta de un asemenea proces. Prin aceasta modalitate de finantare se evita si contractarea de credite de la banci, credite care presupun garantarea lor cu bunuri mobile sau imobile.

In lipsa unei literaturi juridice romanesti cu traditie in domeniul leasing-ului nu ne ramane decat sa preluam definitia acestui contract din experienta celor care folosesc aceasta forma de finantare de suficient timp pentru a avea o reprezentare cat mai corecta a acestei notiuni.

Astfel, potrivit doctrinei americane, contractul de “financial lease” (echivalent celui de leasing, specific Europei) desemna initial o modalitate de finantare a achizitiilor imobiliare, extinzandu-se ulterior si asupra celor mobiliare. Practic aceasta sintagma definea o inchiriere (lease) la incheierea careia bunul inchiriat putea fi achizitionat contra unui pret numit valoare reziduala.

Putem afirma deci ca leasing-ulnu trebuie confundat cu un contract de vanzare cumparare cu plata in rate, finantatorul ramanand proprietar al bunului pana cand acesta este achitat integral, in urma platii acelui pret rezidual despre care am vorbit mai sus. Dar nu putem vorbi nici despre un contract de inchiriere, finalitatea urmarita fiind intrarea bunului in patrimoniul beneficiarului contractului.

O forma interesanta a leasing-ului o constituie contractul de “lease-back”, care elimina complicatiile determinate de raporturile tripartite. Astfel, potrivit acestui contract proprietarul unui bun il instraineaza unei alte persoane, finantatorul, care ii plateste pretul si apoi il inchiriaza fostului proprietar care il poate redobandi la finele contractului platind valoarea reziduala.

In Europa, francezii au fost primii care au furnizat o definitie a leasing-ului, numit in dreptul francez credit-bail, considerandu-l o operatiune prin care o intreprindere inchiriaza, in scopuri profesionale, bunuri imobiliare aflate in proprietatea sa, beneficiarul inchirierii putand sa devina cel tarziu la expirarea contractului proprietar al imobilului sau al unei parti a acestuia. Desi se refera doar la leasing-ul imobiliar, aceasta definitie surprinde principalele elemente ale contractului, si anume o inchiriere urmata de un transfer de proprietate. In momentul de fata, doctrina franceza priveste leasing-ul prin prisma functiilor economice pe care acesta le indeplineste; astfel, acesta reprezinta o forma de finantare a unei investitii, garantata cu dreptul de proprietate asupra obiectului investitiei. Aceasta definitie priveste problema mai mult din punct de vedere economic decat juridic.

Trebuie remarcata definitia data leasing-ului de legislatia belgiana, aceasta surprinzand toate elementele contractului, privind atat sfera bunurilor mobiliare, cat si pe cea a bunurilor mobiliare. Potrivit definitiei belgiene, trasaturile contractului de leasing ar fi urmatoarele:

are la baza o comanda a viitorului utilizator, comanda care cuprinde in detaliu cerintele carora bunul trebuie sa le faca fata, acesta putand fi chiar individualizat, mai ales in cazul imobilelor;

trebuie sa fie specificata durata contractului, contractul neputand fi reziliat;

contractul nu are efect translativ de proprietate pana la expirarea lui, finantatorului ramanandu-i nuda proprietate;

pretul inchirierii si valoarea reziduala achitata la final trebuie sa acopere valoarea bunului si dobanzile cuvenite finantatorului.

Legislatia italiana defineste leasing-ul, intr-o maniera deosebit de simpla si concisa, ca fiind “inchirierea bunurilor mobile sau imobile, pe care finantatorul le dobandeste sau le confectioneaza, in functie de indicatiile date de utilizator, acesta din urma asumandu-si toate riscurile pe timpul valabilitatii contractului, avand si dreptul de a deveni proprietarul bunului primit in locatiune, cu conditia de a plati pretul stabilit la data incheierii”.

In fine, legea romana defineste leasing-ul ca acel contract prin care “o parte, denumita locator, se angajeaza la indicatia unei alte parti, denumita utilizator, sa cumpere si sa preia de la un tert, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil si sa transmita utilizatorului posesia sau folosinta asupra acestuia contra unei plati, numita redeventa, in scopul exploatarii sau, dupa caz, a achizitionarii bunului”. Aceasta definitie priveste leasing-ul din punct de vedere juridic, nu prin prisma efectelor in plan economic, ca in cazul altor legislatii europene. Maniera deosebit de concisa in care s-a realizat definitia are si unele dezavantaje, impunand restrictii in ceea ce priveste interpretarea; acest lucru se evidentiaza mai ales in privinta bunurilor care pot face obiectul material al unui asemenea act juridic. Astfel, este exclusa posibilitatea ca bunurile respective sa fie produse sau construite de catre locator ori ca proprietarul initial al bunurilor sa fie insusi utilizatorul. Putem afirma ca sub acest aspect definitia furnizata de catre legiuitorul roman este deosebit de deficitara, mai ales daca avem in vedere ca in textul acelorasi acte normative exista articole care contrazic in mod evident formularea pe care o regasim in art. 1 alin. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 51/1997 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing, asa cum a fost ea modificata prin Legea nr. 90/1998.

Unii autori au adus si o alta critica, care priveste lipsa oricarei referiri la dreptul de optiune al utilizatorului in ceea ce priveste transferul dreptului de proprietate la expirarea contractului. Consideram ca este discutabila aceasta pozitie, avand in vedere ultima parte a definitiei; astfel, transmiterea posesiei si plata redeventei se realizeaza “in scopul exploatarii sau, dupa caz, a achizitionarii bunului”.

Fata de toate aceste opinii si fata de ceea ce reprezinta cu adevarat leasing-ul in contextul realitatii romanesti, il putem defini ca fiind acel contract prin care o parte, numita finantator, se angajeaza fata de o alta parte, care se numeste utilizator si poate fi persoana fizica sau juridica, sa ii asigure folosinta unui bun cumparat sau produs de catre finantator pentru o anumita perioada, contra unei sume de bani platite periodic si care se numeste redeventa, iar la finalul contractului sa ii acorde utilizatorului dreptul de a dobandi proprietatea bunului contra unui pret rezidual, de a prelungi perioada de folosinta sau de a renunta la ambele variante, potrivit optiunii sale.

Aceasta definitie, desi destul de greoaie, este foarte complexa, evidentiind in linii mari principalele caracteristici ale leasing-ului.

Natura juridica a contractului de leasing

O mare greseala care ar putea fi comisa in determinarea naturii juridice a lesing-ului este aceea de a privi acest contract prin prisma celor traditionale, care au existat si au fost reglementate inclusiv in perioada anterioara trecerii la economia de piata.

Cu aceasta incercare nu ne confruntam doar noi, care ne aflam la inceput de drum in ceea ce priveste doctrina juridica in materie de leasing; marea majoritate a teoreticienilor din tarile europene, captivi ai unor conceptii conservatoare, traditionaliste, au trecut prin aceasta incercare. Daca potrivit vechilor conceptii europene era mai greu de imaginat utilitatea unui bun fara existenta unui drept de proprietate asupra acestuia, americanii, mult mai practici, au constatat lipsa unei legaturi indisolubile intre dreptul de proprietate asupra bunului si utilitatea practica a acestuia, utilitate concretizata in primul rand in folosinta bunului.

Venind ca o noutate in materia dreptului privat european, leasingul a dat nastere unor vii dispute teoretice in ceea ce priveste natura sa juridica. Desi tendinta initiala a fost, asa cum am aratat mai sus, aceea de a incadra acest tip de operatiuni in tipare traditionale, in sfera contractelor de locatiune, de vanzare cu plata in rate, de credit cu garantii speciale, toti marii teoreticieni ai dreptului privat european au fost nevoiti sa accepte in cele din urma ca ne aflam in fata unui nou tip de contract, a unei institutii de sine statatoare, cu puternice radacini in realitatea economica actuala.

In incercarea de a situa raporturile carora leasingul le da nastere in sfera contractelor traditionale si de gasi acele norme juridice la care sa se raporteze in ceea ce priveste acele raporturi juridice, Curtea de Apel din Paris a descris aceasta institutie, in 1978, ca “o operatiune financiara… care se realizeaza juridic cu ajutorul contractelor de tip clasic asa cum sunt ele reglementate: este vorba de o locatiune… insotita de o operatiune de finantare si de o promisiune de vanzare”. Chiar daca s-a fortat oarecum nota incercandu-se incadrarea noului contract in vechile tipare, s-a facut totusi un pas inainte pe calea stabilirii obligatiilor ce se nasc intre parti, dar si intre parti si terti. De fapt aceasta interpretare s-a nascut prin proiectarea unei imagini fractionate a contractului; acesta nu a fost privit ca un intreg, ci prin prisma clauzelor pe care trebuie sa le contina, privite separat, rupte din context.

Chiar daca la o privire superficiala, de suprafata, leasingul pare sa prezinte caracteristicile juridice ale locatiunii, trebuie sa trecem dincolo de aceste aparente si sa judecam si prin prisma acelor necesitati carora el trebuie sa le raspunda si care, la drept vorbind, i-au determinat chiar aparitia. Inainte de toate, leasing-ul trebuie privit ca o modalitate de finantare a investitiilor mobiliare si imobiliare deopotriva. Redeventa, suma platita periodic de catre utilizator, nu este doar o chirie, ca in cazul locatiunii; ea cuprinde inclusiv ratele de amortizare a bunului. De altfel, de cele mai multe ori ele sunt calculate ca, alaturi de valoarea reziduala, sa acopere atat pretul bunului cat si dobanda cuvenita finantatorului pentru aceasta suma. In cazul leasing-ului intern nu sunt excluse nici cazurile in care doar aceste redevente acopera in intregime valoarea bunului si a dobanzilor la care finantatorul este indreptatit, fara a mai fi nevoie de achitarea vreunei valori reziduale la finele contractului pentru a opera transferul dreptului de proprietate.

De asemenea, in cazul contractului de locatiune locatorul pastreaza toate atributele aferente dreptului de proprietate, inclusiv riscurile si responsabilitatile ce decurg din acesta. In cazul contractului de leasing, pe langa faptul ca finantatorul, proprietar al bunului pana la sfarsitul perioadei de leasing, nu mai poate dispune de bun, riscurile si responsabilitatile aferente dreptului de proprietate se regasesc in persoana utilizatorului. De altfel, rolul finantatorului se reduce la acela de a plati pretul bunului, restul detaliilor (calitate, garantie etc.) fiind negociate de catre utilizator, al carui scop final este, de regula, acela de a deveni proprietar. Ba mai mult, practica juridica din Statele Unile ale Americii a impus chiar idea ca adevaratul proprietar al bunului poate fi considerat utilizatorul, cel putin din punct de vedere fiscal.

Exista si opinia potrivit careia leasing-ul ar putea fi asemanat mai degraba cu un credit, sau mai exact “un credit in natura” sau “un credit pe termen mediu sau lung, garantat de un drept de proprietate”. Acesta este si motivul bancile americane au fost autorizate inca din anii `70 sa realizeze finantari sub forma operatiunilor de leasing. Si sub acest aspect statele europene au adoptat o pozitie diferita, in aceasta zona operatiunile de leasing fiind efectuate doar de catre agenti economici specializati in acest sens.

Cu toate ca practica juridica franceza a aratat in mod repetat ca leasing-ul presupune si o locatiune, nu a putut trece cu vederea faptul ca acesta reprezinta in primul rand o finantare a investitiei intr-un bun mobil sau imobil, acest imprumut fiind garantat cu insusi dreptul de proprietate asupra bunului. De altfel, printr-o decizie din data de 10 octombrie 1979, Curtea din Paris a statuat ca leasing-ul nu este nici imprumut, nici credit si nici vanzare cu plata in rate.

In tara noastra, leasing-ul si societatile de leasing sunt reglementate prin Ordonanta Guvernului nr. 51/1997, modificata prin Legea nr. 90/1998.

Potrivit acestor acte normative, operatiunile de leasing nu pot fi derulate decat prin intermediul unor societati comerciale special autorizate in acest sens, constituite potrivit Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale. Aceste persoane juridice pot fi:

societati comerciale al caror unic obiect de activitate il reprezinta operatiunile de leasing;

societati comerciale care au ca obiect de activitate si leasing-ul echipamentelor industriale, al bunurilor de folosinta indelungata, al imobilelor cu destinatie comerciala sau industriala, al imobilelor cu destinatie de locuinta, al fondului de comert sau al unuia dintre elementele sale corporale.

Aceste societati trebuie sa constituie un fond special de rezerva de 20% din valoarea capitalului social; acest fond se constituie prin retinerea in acest sens a cel putin 5% din profitul anual. De asemenea, societatile de leasing au sarcina de a tine o evidenta contabila usor diferita de a celorlalti agenti economici, inregistrand si anumite date care tin de specificul acestei activitati si de natura bunului care face obiectul contractului.

Privind aceasta problema dintr-o perspectiva mai “tehnica” contractul de leasing este o operatiune triunghiularaprin care o persoana (de regula o societate comerciala specializata pe acest profil) cumpara un bun spre a-l inchiria unei alte persoane, numite utilizator (care in mod obisnuit este tot o intreprindere), care, la sfarsitul contractului de locatie, are un drept de optiune intre trei posibilitati:

de a continua contractul de locatie;

de a rezilia contractul respectiv;

de a cumpara bunul ce-i fusese inchiriat, platind un pret convenit, astfel incat, cel putin in parte, sa se tina seama de varsamintele efectuate cu titlu de chine, adica de valoarea lui reziduala.

Operatiunea ca atare presupune urmatoarele elemente:

cumpararea unor bunuri de catre o societate specializata (societate de leasing) cu scopul de a le inchiria;

punerea bunurilor respective prin efectul unui contract de locatie la dispozitia unei persoane spre a le utiliza in schimbul unei chirii;

recunoasterea pe seama utilizatorului a facultatii de a cumpara, la expirarea contractului, toate bunurile inchiriate sau o parte din ele, platind un pret stabilit in asa fel incat sa reflecte, cel putin partial, varsamintele efectuate cu titlu de chirie.

Operatia de leasing comporta in derularea ei participarea a trei subiecte de drept:

vanzatorul lucrului (acesta poate fi un furnizor, constructor ori fabricant al lucrului respectiv);

cumparatorul (finantatorul afacerii, el furnizeaza banii necesari pentru cumpararea lucrului si devine proprietarul lui);

utilizatorul (care obtine lucrul prin inchiriere spre a-1 utiliza intr-un anumit scop);

Momentul initial al acestei operatii este marcat de determinarea lucrului de catre utilizator, care este liber sa aleaga materialul de tipul si de marca ce corespund mai exact nevoilor sale prin calitatile si randamentul lor. De asemenea, utilizatorul fixeaza impreuna cu vanzatorul (furnizorul), pretul, conditiile de plata, termenele si modalitatile livrarii etc. Toate acestea se decid fara interventia si fara participarea creditorului (cumparator, finantator) care este parte in contractul de vanzare-cumparare a materialului. Ele sunt hotarate de catre utilizator care, desi nu este parte in contractul de vanzare-cumparare, urmeaza sa utilizeze materialul respectiv in scopul stabilit in contractul de locatie si deci este interesat de calitatile si parametrii functionali ai acestuia.

Dupa ce s-au stabilit toate aceste elemente, lucrul sau materialul respectiv, prin contractul de vanzare cumparare trece in proprietatea finantatorului, iar prin contractul de locatie, in folosinta utilizatorului.

Practica comerciala a impus mai multe forme de leasing, deosebite in functie de urm. criterii:

in raport de partile contractante, leasing-ul poate fi direct si indirect;

in raport de bunul ce constituie obiect al contractului, leasing-ul poate fi mobiliar si imobiliar;

in functie de continutul ratelor, leasing-ul poate fi financiar si functional;

in functie de baza de calcul a ratelor, leasing-ul poate fi net sau brut;

in functie de particularitatile tehnice de realizare, leasing-ul se poate prezenta sub urmatoarele variante: renting, time sharing, master leasing si lease back.

Furnizorul este obligat sa livreze materialul comandat, sa asigure instalarea si asistenta tehnica si sa-1 garanteze de evictiune si vicii. Desi nu este cumparator, si deci parte in contractul de vanzare-cumparare, utilizatorul are dreptul de a exercita o actiune judiciara impotriva furnizorului in baza relatiei de mandat ce o are cu finantatorul, proprietarul bunului.

Finantatorul are obligatia de a plati pretul echipamentului, de a fixa durata locatiunii si de a vinde bunul la sfarsitul acestei perioade utilizatorului, daca acesta isi exprima o asemenea optiune.

Fiind proprietarul bunului, finantatorul trebuie sa controleze periodic starea si modul lui de folosire. Utilizatorul este tinut, in primul rand, sa plateasca chiria si sa respecte dreptul de proprietate al finantatorului.

Ratele se determina prin acordul partilor, luandu-se de regula in considerare pretul real de achizitie a bunului, cotele de amortizare, ajutorul financiar acordat utilizatorului, niv. comisionului etc.

Tot in sarcina utilizatorului cad si obligatiile privind luarea in primire si receptia bunului, folosirea lui potrivit destinatiei, mentinerea in stare de functionare prin intretinere, reparatii si protectia fata de oricare factori corozivi sau distructivi, precum si informarea finantatorului despre orice accident sau defectiune ce-l face inutilizabil.

Contractul de leasing inceteaza la sfarsitul perioadei pentru care a fost incheiat daca partile nu consimt la o prelungire.

De asemenea, contractul mai poate inceta si prin reziliere, daca una dintre parti nu-si indeplineste obligatiile asumate. Daca utilizatorul nu-si plateste o singura rata, contractul este reziliat de plin drept.



Document Info


Accesari: 360
Apreciat: hand icon

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )