Costel Cosma
MAREA DE DOLIU
Motto:
cras amet qui nunquam amavit
quique amavit cras amet
*maine sa iubeasca cel care nu a iubit niciodata
si cel care a iubit sa iubeasca maine*
(Pervigilium Veneris)
PARTEA INTAI
IMAGINI IN OGLINDA
POEMUL SINGURATATII
NU sunt singur poate
murmura gandul ascuns
sub urmele pasilor
pe nisip umbra mea
alunecand printre soapte-taceri
adanca, adanca
NU privi lacrimile mele
am rostit catre mare
indurerand albastrul
musca chipul ei
in care singuratatea mea
oglinditu-s-a
nu de singuratatea pasilor mei
nu de ecoul lacrimilor mele
sa va temeti
de trecerea clipei atipita
in bratele ceasornicului
Marea de doliu
noptile ucid inaltarile
cu pumnalul de margean
strecurat spre panda noastra
dezlantuita si frageda
ce s-a intins solemn
spre amagita lumina
cand visul isi desfasoara mut
blestemul sa gasesc
fantanile bolnave
necunoscute fara el
ale marii de doliu
mai tin in brate o inima
zilnic smulsa
strecurata pe poarta soaptei
in trup de ganduri
Tarm
culoarea marii
prin basmul cu aspra porunca
rand pe rand de noi secrete
umple odaia galbena a nisipului
intr-o scoica
in singuratatea ce nu va mai veni
tine cheile tarmului pustiu
prin freamatul ei albastru
rascrucile beznelor
cu fiecare pescarus isi deschid
furnalele destramate
de furtunile vesnic pribegind
sa mor aici
in macelul serilor acestui prag
ca un blestem ce-i despica valul
De din departe
mai dorm inca cu capul
pe secunda intoarcerii
si tipatul il mai aud inca
purtandu-mi trupul
prin miezul noptii de piatra
numar ranile din varful muntelui
spre care voi pleca
trecand in cuibul fierbinte
asternut cu samanta de grau
trecerea mea va fi
un raspuns rupt din tacere
unica frunza destramata pe poteci
cioburile pe care le impachetez
in viata neinceputa
a poetului solitar printre versuri
ucigas al propriilor sale cuvinte
Dintr-o toamna
De galbenele umbre inviata
dezlegata de somnul
fiecarei leganari a trestiilor
- dans al umbrelor peste talazul
salbaticiei noastre tomnatice -
fara cuvinte
nerostita iarba
se clatina bolnava
Bat clopotele si-i rasfata
inelele veninului verde
vechi, osandit si plans
ce fumega peste inclestarea
bratelor orelor
Planuri paralele
„Cine asterne frunze
peste singuratatea mea?
ca o zbatere chipul meu
trece printre ploi
fulgerul pluteste
peste rasunetul padurii
Putem merge! spune inclestata secunda
dar zaresc chipul EI chiar atunci
soare? umbra? nu, altceva
alerg peste crang, ma ascund
Se mira de trecerea mea si infometata
cu ghearele picteaza rasfranta pieirea
pamantul inrosit acopera florile
Chiar atunci zbatandu-se
gandurile mi se rup uimite
nu sufar
in tacere imbratisez
marginea ierbii verdelui”
Vara si Toamna!
Aproape toamna
fulgerul presimtind ploaia
de nuci si stejari
de vin si de sare
spre clopotul batranei biserici
alunecand cu petale de lumina
spre apa paraului
lumea de frunze iubite galben
strabatand prin odai tapetate
cu degetele vantului
ca o iertare de toamna
salcamul ce sparge asteptarea poemelor mele
dintre pleoape adunand chemarea iluziei
risipita ca o spada deschisa spre lume
te ascunzi printre frunzele-stele
atingandu-mi fruntea cand lunec
printre mainile noastre
in universul adancurilor de vant
ce umbresc nemiscarea
ultimei frunze arzandu-mi verde ochii
Nici o zapada
orasul tau
desprins din chenarul livezilor
prin care ritmic
polenul albelor arsite
isi lasa seva otravita
matasea brazilor
verde ca doinele
pana tarziu alai de colindatori
in umbra portilor
asa-i acum cand iata
linistea e somnul chinului sfant
razletit prin vocalele de pe terasa
unde nici o zapada sub adieri
nu se infunda in soaptele tale
Dor de primavara
pe grumazul serii lunecand
ultimii fulgi care au uitat sa adoarma
intristandu-se pentru vecie pe piatra amiezii
mai sterg in albastru privirea
pierduta in cuprinsul unui cer tremurat
mai strabat iazul frigului
inspre martie imbujorand obrajii
in pocale de adieri
desfasurate peste respiratia ierbii
va creste intaia strigare de bucurie
a mugurilor de dimineata zamisliti
in vatra de vanturi
ce-asteapta cu disperare
lasarea amurgului de polen
peste un cer carunt
Inscriptie pe piatra alba
numai visul arcuit
de divine imbratisari
cutremurate prin nopti
de privirea pasarii negre
inainte-mi sa aseze zidurile mute
numai vantul
sa imprastie fumegandul semn
ramas nemiscat peste rasturnarea trupului
sa clatine pedepsindu-se
poarta adaposturilor sprijinite
in pietrele albe
numai impotrivirile
sa ma planga in lacrimi
sa umple veghea nedeslusita
a-ncercatei priviri
sub gramajoara de pamant
unde numai piatra alba
adanc imi iese in fata
la umbra poemului
ma voi putea
odihni
Urmeaza-ma
urmeaza-ma ti-am spus
prin limpezimea plutirii
sub zare
unde lacrimile sunt vise
unde toate privirile
isi desfac vrerea
peste curgerea vantului
astupandu-ne calea cu descantecul
infrunzirii copacilor din drum
dar te-ai inchis in palma rasfranta
sporind asteptarea
strabatand nelinistea vechilor izvoare
pandite pas cu pas
de flacarile gandului
cuibarit sub frunte
In iarba
Tu cobori din geana florii
Strop de roua strabatand
Peste campul unde zorii
Se aprind usor, lasand
Urme stravezii pe zare
Si o stea. Iar eu, simbol,
Sunt un fir de iarba care
-Ti saruta piciorul gol.
Mai
Si iarasi
ploaia trece peste anotimp
cununand floarea de salcam
cu o doina.
Am jurat
sa-mi destram ochii
si sa-i las sa curga
- ca o lacrima -
peste salcamii taiati.
Album
- faptele care vand prezentul -
intre gene adormite venite de departe
de unde eu eram si neintreruptul vis
si cea din urma treapta
- sfintele poeme ca niste statui mute –
incrustate in cimitirul cu portile sparte
pe unde-am fost pe jumatate
- tristul cavou al neinteleselor ganduri -
pentru a nu privi si tu
povestea neincadrata in rama
Celei venite
Cand crinii sunt indragostiti de nopti
Cand eu voi fi un crin si tu vei fi o noapte
Infiorata clipa coborand din soapte
Acoperita-n palma mea s-astepti
Sa ma redai in gand cararii neumblate
Sa razi cu ochii amandoi si-apoi
Sa fii, pe trupul meu uitat in ploi,
Tremuratoarea teama de singuratate…
Ramane-vom fosnind sub iarba
cu sani de maci rasarind in tine
cand sus trupul ti-e o rana
pe-o amintire lunecand lent
de dragoste ti-e singuratatea
nesfarsita-n profunzime
caci contempland nelinisti
zamislite in zori de tihna
infloririi unui trandafir
ramane-vom fosnind
sub iarba
Sa porti
Sa porti
asteptarea in suflet
iar eu sa ma intorc
prin aduceri aminte
in singuratatea poemului
Privirea pietrei
Cand oare
plopii inalti
ce imi stapanesc singuratatea
vor scrie
in adancuri
privirea pietrei
ce macina
neputinta memoriei
de a se naste?
Elegie
in trupul poemului
vom respira oxigen
pana cand
o amintire in anonimat
lovind insistent
ne va otravi
incetul cu incetul
deasupra tristetii
Pe o ora de umbra
ochii de-ntuneric
macinand inca singuratatea
trupului meu sculptat
in intristare de vant
inspre-o iubire ma destrama
in zorii
ce nu mai ajung
fericit voi fi
pe o ora de umbra
Ca pentru un strigat
Ca pentru un strigat
rostit ca o umbra tarzie
sortind pomenirii amagirea
sub glasul vesnicei inlantuiri
mai departe cu pasul ma intorc
in tristetea poemului
numarand cate clipe mai asteapta cuprinsul
rostogolirii visului atins de leganarea
mainilor ranite de lacrimi
Cine m-a gandit
Cine m-a gandit astfel
in taina lui e singuratatea
stapanita de asteptare
care uita sa imi puna mana pe umar
in noaptea deschiderilor in umbra
adulmecand peste truda ce scurma
inecarea salbaticiei de cuvinte
rapuse in soapta lunatecii talmaciri
PARTEA A DOUA
INTOARCEREA DIN POEM
O eroare a versului
Pasesc printre
Degetele tale
si cu toate acestea
Nu te mai pot auzi.
Am uitat iubito de echilibru
si pentru o neputinta stiuta
ma voi sprijini pe cuvinte.
Visez ca mi-am pierdut
Poemul sub pamant
si nu mai stiu unde e vesnicia
si ma-nfurii pana cand
O eroare a versului meu
ma trezeste.
Pe drum de seara
Un tipat, spre care se inclina copacul,
sterge ferestrele aburite ale serii
ramanand captiv la marginea zdrentuita
a intunericului.
Pleoapa cade peste lumina
care strabate samanta prefacerii
dintre filele cartii si mine.
Ce ocol de cuvinte
rostogolit spre umarul
ce sprijina puntea asteptarii!
Gand
toate lacrimile isi citesc ochii
in raspantia aceluiasi gand
in asteptarea revarsarii de intelesuri
pe geamul spart, in seara tacerilor
ploaia si-a sapat undeva cuvintele
Drum
Ma cheama pasul tarziu
ce asterne linistea dintai
peste uitatele soapte
in care mai tremura amintirea
departatelor seri.
Sa fie lacrima ta
valul care ne leagana
in vesnicia iubirii tarzii.
Asculta ce cuminte
mana ta pe umar
lumineaza inainte
acest pas al ultimului drum!
Cine
umarul cui imi atinge literele
si tulbura lumina prin care
am fost risipit de cuvintele nescrise
soaptele cui tremura
peste gandurile mele pierdute
pe aripa prafuita a inserarii
ochii cui
se deschid in mine
singuratate
inima mea te cheama
prin palida eternitate
a serii de vant
In iertarea soaptei
ne-am ratacit amandoi
deasupra confuzelor taceri
din intuneric
la marginea dinspre ziua a noptii
curge lumina in iertarea soaptei
Intoarcerea din poem
Pragul zidit cu poeme,
ramas destramat in culoarea ochiului,
se-aude ca un suras in tacerea
pe care odihneste iluzia.
Manuscrisele intoarcerii din poem
raman in singuratate
printre picurarea rara
a talazurilor de intrebari.
Marturia unui demult
cade pe verticala privirii
in mantie de amintiri!
Sfarsitul noptii
desenat pe un pas, inaintand inspre mine
in aceasta parasire a visului,
blestemul insingurarii vantului,
desfacut in lumini
peste ochiul inghetat al noptii,
suna-n frunze
inversunata in trezirea din somn
ziua biruie pana si propriul ei vis
al patrunderii in tacerea palida
a pietrei albe
Peisaj dator
Linistea ce musca din seara
Inecata in ardere de fum
Si un anotimp prins in gheara
Unui neasteptat capat de drum
Spre care un copil paseste-ncet
Sorbind din aer un parfum discret.
Amprenta frunzei plange-n palme
Scriind cuvinte fara inteles
Pe fruntea unui nor ce doarme
Deasupra unui vant batand ades…
Acolo unde satul cel pustiu
Se schimba-n chipul meu intr-un tarziu!
Pasari
zbor cernut in primavara
destramat (a cata oara)
de zvacnetul de aripa
in a inverzirii clipa
striga-n miezul unei nopti
risipita in noi toti
zbor de aripa vanata
in mirare revarsata
lasa-n umbra florilor
sangerarea norilor
pasari, pasari calatoare
ratacind blesteme rare
le simtim in ochi salbatici
printre norii singuratici
Alter ego
Ma voi trezi din visul de o clipa!
Singuratatea adapostita-n fraged zbor
Isi va jertfi si ultima aripa
Murind pentru-a se naste-n viitor,
Rostogolita inspre asteptare,
Cu frunzele rabdarii peste ochi,
Va fi un vas de lut in care
Va fierbe un descantec de deochi.
Devenire
Iubesc
Aripa unui pescarus strecurat prin
ecoul neastamparului din val
Padurea frematand in trezirea
din somnul adanc al muntelui
Raul desfasurat peste
nelinistea din inverzirea campiei.
Prin caldura soarelui
in care fierbe mereu cumplita sete de anotimpuri
mangai iarba despletita de vant.
Prin veghea neobosita a stramosilor
imbratisez credinta strabuna in care jertfa
este prima treapta spre legenda.
Prin bucuria implinirii
ma destram spre chemarea iubirii.
Caci iubesc
Doina sadita-n campie
de pamantul ce-si cere samanta
Si lumina din zborul ciocarliilor
ce vorbesc cu soarele in dulce grai de balada.
PARTEA A TREIA
TRECEREA IN MEMORIE
Ultima noapte a zapezilor
O soapta tot mai greu
Inaltandu-se intr-un tarziu
sau un suras dintr-o
Frunza de intuneric nimerita
din intamplare in
Primavara memoriei.
Sa ne intalnim doar in
Ultima noapte a zapezilor
in visul din care
O ploaie de seminte
se revarsa in tacere.
Din ochii tai s-a scuturat
o pasare in amurg
si singur pe drum doar
Un cal alb doarme peste
O teama uitata de
Iarna.
Drum pentru pasul tau
Ca intr-o oglinda a timpului
se leagana-n privire pasul tau
sprijinit de umarul unui drum.
Am stiut cu mult inainte plecarea
intre bataia pleoapei, langa ochiul
ce plange peste noi, langa parul tau
care-mi strapunge palmele.
Alungat prea tarziu sa devin
Drum pentru pasul tau
Pentru cine sub semnul calatoriei
A fost ingaduita speranta?
Transfer de memorie
Stelele mele incaleca un nor
la marginea campiei pe care
cineva din nerabdare
o absoarbe in sine.
Vorbesc nemaistiind de
Muscatura mortala a
cuvintelor mele.
Tu esti intre timp
Gura mea si eu
de acum trebuie
Sa mor ori sa devin poem
Ca si cand numai incercand
sa soptesc tu atata
M-ai muscat pana
ma aseman cu campul.
Prima atingere cu pamantul
Ce esti tu iubire
vas de lut
robind pe cel ce te-a nascut
si nu pot uita
eu cine sunt
o brazda trasa in pamant
si mana aceasta
tarana
mai poate sadi lumina
trupul – pamant
privirea - pamant
si cine esti tu
pamant
E atata suflet
Credeam ca in ochi
mi-a ramas o aripa zdrobita
De pasare ce deprinde a zbura.
Dar e atata suflet in linisti
Cuprins incat alteori mi se pare
ca vad prea tarziu in coborarile de pleoapa
O noua memorie ce
Prinde sa se ridice in preajma mea.
– Echilibru necunoscut
uitat catre drumul viitorului
intors ca o lacrima in
iertarea cuvintelor -
In spatele oglinzii
Tristetea.
Ca un trup inert
si o rasturnare de strigate
peste zbaterea inutila a sufletului.
Respingand orice incercare de apropiere.
Anuland si inceputul
si sfarsitul caderii in gol.
Doar caderea in sine.
Nimic inainte
nimic dincolo de ea.
Esti numai tu.
Cine rade? te intrebi
privindu-l pe cel din oglinda.
Si-l vezi trist.
Chiar
Cine rade?
Mai varstnic…..
mai varstnic sunt cu-n zbor de ani
si ploua-ncet cu vremi trecute
pe trupul meu – uscat castan
cu ramuri de izvoare mute
nu plang caci lacrima ce cade
este un strop din rasul meu
nu rad caci rasul ce-n cascade
coboara e un bocet greu
cu ramuri de izvoare mute
trupul imi e uscat castan
si-l ploua-ncet cu vremi trecute:
mai varstnic sunt cu-n zbor de ani!
Trecerea in memorie
Pleaca cineva!
Uneori in fata plecarii
trebuie sa regretam metafora
De aceea cred ca nu mai are
rost sa dezlegam deznadejdea
de noapte. Va trebui sa
Ma inconjur cu eternitatea clipei
devenita insemn pentru mai tarziu.
Am umblat destul prin mine.
Memorie.
Nu mai vine nimeni!
*
* *
(Si daca….)
Si daca vara,
culcat peste funinginea padurii,
poti – sarutand-o –
sa asezi hohote de moarte
in frunzele ca pudra:
Prietene
nu poti ingalbeni asa!
Mai spune-mi
ca doar pietrele pe geamuri
cad aripi frante
acolo unde, din umbra,
sanii ei
lumineaza imbratisarea si o pazesc…
Si ce altceva
mai am de spus serilor
cand, printre nori,
steaua mea pare
lampa din fereastra
sub care imi sacrific
pana si ultimul cuvant?.
Sa mergem
Spune-mi
Departarea
e chiar singurul cer fara lacrimi
Ultimul drum se cheama ca este
Ultima vama
dintr-o poveste
numita Uitarea?
Sau poate de lacrimi
ne e teama
cand alegem plecarea?
Spune-mi
Sa mergem!
In ziua aceea
De ce?
Voi rosti privind cu uimire.
Si totul in jur imi va parea strain.
Voi fi numai eu si-un strop de iubire
Pe chipul meu
Prelingandu-se lin.
Cand voi cunoaste
Raul si ura
Cand gustul de sange
Imi va-naspri gura
Cand tu vei fi iar
O aripa franta
Un bob de nectar
Care canta
Iar eu
Ca o taina nedezlegata
Voi fi o frunza uscata
Un card de cocori
Care pleaca
In ziua aceea
Nicidecum mai devreme
Voi sti ca nu sunt…
Si ma voi teme!
Cu ce-am gresit?
Copil e cerul lacrimand izvoare
Si-albastrul sau desperecheat de vant
E inceput si capat de pamant,
Un univers mustind de nemiscare.
Hoinarul vant mai scutura din frunze
Uitarea zilei care a fost ieri.
De pretutindeni si de nicaieri
Te-mbratisez si te sarut pe buze.
Erai un strop inmugurind fantana
Din sufletu-mi ce fremata-n chemari.
Cu dorul raspandit in patru zari
Zadarnic eu intind spre tine mana.
Te rog, mai stai
E luna mai…
Te rog mai stai
Caci daca pleci
Din nou la drum
Doar clipe reci
Si nori de fum
Imi lasi acum.
Te rog mai stai
Si-as vrea sa-mi dai
Un vis pierdut
Si-un inceput
Ce nu-l mai ai
Caci a trecut.
Da-mi mana ta…
Ce rece e!
Si ochii tai
Cat sunt de rai
Si-n ei nu e
Ceea ce-as vrea…
E doar un gol
Neiertator
Ca un simbol
Amagitor
Si eu ucis
De amintirea unui vis
Trecator.
E luna mai…
Te rog, mai stai!
Am obosit de-atata drum
in zori mai calaresc albine
chiar daca sunt mai trist acum
coboara-ti pleoapa peste mine
am obosit de-atata drum
alunga-ti visul de-a culege
un fir de iarba-nrourat
mult mai tarziu vei intelege
de ce n-am stat
de ce-am plecat
mi-e inima descatusata
chiar daca sunt mai trist acum
sa nu m-astepti ca altadata
am obosit de-atata drum
Sarutul pumnului de clisa
in ambuscade iluzorii
nu mai ucidem amintiri
intre idei contradictorii
asezam astazi trandafiri
tu – o printesa fara nume
eu – printul florilor de crin
vom stapani peste o lume
cu gust ciudat de vin pelin
sarutul pumnului de clisa
din care-am plamadit eroi
va lua forma de elipsa
a drumului urmat de noi
PARTEA A PATRA
RESTITUIRI
Ruga
Sa nu strapungi cu-n vis tacerea
Caci soapte curg in loc de sange
Si noaptea-si cerne-n zori pieirea
Ca un blestem ce o ajunge.
Sa nu raspunzi cu dor chemarii
Spre tarmul care-ti cere chipul
Si vei uita dragostea marii,
Sarutul ce ti-l da nisipul.
Ucisul vis sa-l strangi in palma,
Sa il acoperi cu taceri,
Sa-l mangai apoi fara teama
Cu zvon de tainice-adieri.
Doar tu sa stii cat dor cuprinde
In el cuvantul nerostit,
Sa stii ca doar de el depinde
Un inceput sau un sfarsit!
Sunt lacrima ce cade
O ramura sunt parca si tu imi esti copac,
Sunt eu cel ce vorbeste si tu imi zici sa tac
Si-as vrea sa fiu o frunza sa-ti cad in brate lin
Dar frunza e uscata sub chipul tau senin,
Sunt vis ramas uitat pe-o frunza de mesteacan,
Sau ora cea tarzie care-a uitat sa bata-n
Geamul tau, pe care curg eu, un strop stingher:
Sunt lacrima ce cade din ochi ca un mister!
Adio
Scrie luna strop de roua
pe un pas neterminat
ca un cantec sugrumat
peste care in zori ploua
plansul clipei rupta-n doua
de sarutul blestemat
si-ntr-o noapte aruncat
spre prezentul vandut noua.
Tu privesti nemarginirea
scoasa din anonimat
de un vers si-n drum uitat
eu nu-ti pot prinde privirea
risipita-n amagirea
visului in zori visat
sub cuvantul blestemat
sa-ti jertfeasca zamislirea.
Tu muritorule
Sa fii rastignit pe propriul tau trup
si unicul cui sa iti fie privirea
ca si cum numai murind
vei invata sa te nasti
Iubirea desprinsa de trup
fluturand in vantul unei sperante neimplinite
insemnul tarmului pustiu
Trupul desprins de trup
tu muritorule
sortit sa traiesti
odata cu trupul
cu iubirea
Inima ramura se frange
gandul meu, gandul meu
melancolic cazand spre pamant
tu mireasa a ploii
peste o lume de vant
aici numai nori
dincolo vara iarba
antichitati amintind
de roua de flori
soaptele stinse uitate
parfumuri vandute pe vin
intre file de carte
o floare strivita de crin
inima ramura se frange
de doruri multe si tacere
preschimbate de sange
in struguri in mere
Dor nestins
Privesc tacerea cum zboara
cu aripa franta – catarg
peste nelinistea marii –
se duce sa moara
in larg
Privesc revarsarea de stele
si calul cel alb
mormant imens de fluturi
e ochiul o pleoapa a vederii mele
cand tu te dizolvi in esenta de vanturi
Privesc si privirea e rana adanca
e zbuciumul marii niciodata invins
e valu-nspumat spargandu-se-n stanca
dorul nestins
*
* *
(Copac prabusit)
Copac prabusit
peste gardul de sarma
gard prabusit
pe pamant inghetat
zapada ce arde
talpile goale
descult prin zapada
vis amanat
Noapte buna
regretele
sunt lacrimi
pe un chip trist
nu spune deci
ca ziua este
doar cealalta fata
a noptii
caci va veni si clipa
cand paianjenul
care isi tese in preajma ta panza
iti va saruta piciorul
si nu-ti va fi nimeni alaturi
care sa-ti spuna
Noapte buna
iubitule
U
Creanga se-ndoaie
in forma
de
U
si-n toamna
si-n ploaie
esti numai tu
adun frunze
cu mainile
goale
cand iubirea
se striga
–n
vocale
Si poate
somn –
si poate vis in doi
dor –
si poate o uitare
ea –
pierduta printre noi
noi –
aici in departare
ea –
si poate e iubirea
noi –
si poate unul este
somn –
visand ca-i fericirea
dor –
uitand ca nu mai este
Ziua de vesti
nu esti
in galop
cum treceai
seara
cine mai asteapta
mainile care-au inflorit
copacul
norul deasupra
se intuneca
vom devora
veninul
si ne vom
atinge
STAPANUL CETATII
Taci si asculta.
Copilul ce plange cu sufletul plin
de durere si dor
e ca un ciob din care poti sa refaci
spartul urcior.
Taci si priveste.
Ceea ce vezi nu este
decat un capitol din nescrisa poveste
a celui ce astazi si maine, mereu,
isi cauta trupul…Vezi? Acesta sunt eu…
Adevaratul soare
noaptea rasare.
Sunt vesel deci cand inserarea se lasa.
In departare
alta zi moare.
Deschid usa sa-mi intre intuneric in casa.
Mi-e teama! De ce?
Stiu esti departe…
E iarna si-i rece.
Da. Si e noapte…
Aprind o lumina
si totul dispare
asa cum in tacere cade o stea.
Cine sa vina?
Nimeni nu are
puterea sa strabata singuratatea mea.
Un prieten? Nu vreau.
Prietenul minte.
Mai bine un dor:
Din el o sa beau
o nesfarsita teama de cuvinte.
Nu, nu-i usor.
Pasarea care
prinzandu-ma-n gheare
imi striga-ntr-una”…uitare…uitare…”
azi nu mai vine.
Probabil se teme de mine.
Caci azi sunt puternic – stapan al cetatii
in care am strans puterea nebanuita
a singuratatii
Poem nocturn I
Inserare tarzie,
lunecand printre degetele rasfirate
ca pentru o atingere dorita,
dintii strivind cu nervozitate
trupul unei crengute de brad
vag mirosind a rasina
O creanga deasupra
isi scutura frunza
ultima frunza ce-mi ramasese
in gand
de-acum totdeauna
voi fi doar eu singur
purtat ca si frunza
de o pala de vant
Cine
alunga din drum amagirea
si cine
presara pe alei soapte reci?
Cine
mai striga cand totul dispare
in ceata ce lesne mi se lasa in gand?
Gura ce musca e mult mai rea
decat izvorul cu gust sarat
Decat iubirea mai aproape e ura
si eu sunt mai singur decat m-ai visat
Refuzul de-a fi o mare in valuri
schimbat in dorinta de a fi un blestem
o mana intinsa
o mana murdara
de care doar eu mai stiu sa ma tem
Unde sa caut,
Ce pot sa gasesc
cand eu sunt copacul ramas solitar?
O gura de apa
Cand am buze uscate
ma face sa uit un gust oricat de amar!
Coliba din vis s-a umplut de paianjeni
si eu sunt acolo atarnand de o ata
deasupra uitare
dedesubt doar tacere
la mijloc picatura de viata
Poem nocturn II
Infuriat
ca scos din minti
cu par valvoi si apa ploii
curgand – siroaie spumegande –
pe trupul mirosind a mal
Ce bocet
ce chemare trista
sau trosnet sec
de ramuri frante
va reusi sa ma intoarca
din drumul trecerii in mine?
Memoria ramasa-n urma
sub pasul meu
un crin strivit cu lujer verde
memoria ramasa-n urma
Eu crinul
noaptea tu
si zborul
o lama neagra
un cutit
pe pieptul meu
sta ascutit
Miscata-n somn
o mana alba
oglinda langa pat
culcata
tu goala-n
golul lumii reci
pe marginea
oglinzii treci
uitata
Sar geamul
si patrund in mine
Acolo tu
Oglinda goala
semn al intoarcerii
din ea
Si mana ta
o mana rece
pe fata mea
apasa grea
o mana
mana ta
e rece
Drumul spre mine
Un labirint cu mii de drumuri
In care unul singur este
Cel care-l cauti.
Restul sunt
Doar trepte risipite-n vant.
Paseste-ncet sa nu trezesti
Secunda-ntoarcerii.
E bine
Nu te opri si-ai sa gasesti
Drumul spre mine.
Vrei sa ma vezi ?
Priveste-ma cu gandul.
Chiar fara a rosti cuvantul.
Si dragoste sa-mi daruiesti
Chiar fara sa imi spui ca ma iubesti.
Nu te opri
Si-ai sa gasesti
Drumul spre mine
Portret de fata
Din puritatea sufletului tau
am adunat culoarea
c u care am pictat dragostea
Din sinceritatea gandului meu
am facut pensula
Apoi am inchis ochii
si am vazut chipul tau:
enigmatic tablou
numit
IUBIRE
Doar asteptare
soapta mea te invaluie
intr-un parfum ciudat
unde iti sunt petalele
eu – lujerul fara de care
floarea ta nu ar exista
tu – floarea fara de care
sufletul meu e doar asteptare…
*
*
(Sperantele)
Sperantele s-au dus si ele.
Mi-e sufletul un cuib pustiu,
un cer salbatic, fara stele,
iar eu sa ma gasesc nu stiu…
Hulita clipa, dusmanoasa…
Te-astept sa vii cu ochii plansi
in galaxia-n care crinii
poate mai stau si-acum ascunsi…
Numele tau
faptura mea,
aceste oase descarnate,
implacabil aparator
al randuielilor fagaduite,
doar ea,
palid obstacol
in calea timpului
caraghios si romantic
cobor povarnisul
napadit de buruieni
pana la baza zidului
unde ropotul ploii
ingana mai departe
numele tau….
*
* *
(Dorul de dor)
dorul de dor – mirare adanca,
si un izvor ce cade pe stanca
inima mea – o piatra prea moale
dusa de-o apa murdara la vale…
eu numai eu – copacul ce cade
ca albe cascade – suspine mereu
iubiri efemere – luciri de spade
cel care piere – sufletul meu
dorul de dor – mirare adanca
tu esti izvorul ce cade pe stanca
inima mea – o piatra prea moale
o macina dorul iubirii tale…
Nu ne mai vrea nimeni
nu ne mai vrea nimeni
dar tu iubita mea
asa dintr-odata spui
nemaipomenit de multe cuvinte
si devenim
in amintirea care ne mangaie
de nerecunoscut
cand timpul nu ne mai cheama
de ne-a ramas viata pe strada
tristetea te-a facut
atat de frumoasa
si continua sa-ti aminteasca
neintelegerea cuvintelor
cine va sti ca am facut un pas
prin dragostea noastra
si am uitat drumul intoarcerii?
de aici
doar inimile noastre se zaresc…!
Cine o fi scris?
tu esti cea care nu este
eu sunt cel ce va veni
intre noi e o poveste
ce incepe cu „va fi”
eu uitat
tu solitara
eu un vers
tu o chitara
unul care nu mai este
altul care va veni
pe o fila din poveste
cine o fi scris „va fi”?
Intotdeauna cuvintele
Cum as putea
sa-ti darui trupul meu
in acest timp cand sentimentul
devine cu neputinta de strabatut?
Intamplator
cuvantul va sterge amintirea
dupa dorinta ta
Poate acum
cand din unul
din noi
s-a nascut amintirea
cineva s-a napustit din greseala
in cercul intunecat al memoriei.
Poate acum
amintirea o port eu
si in preajma atingerii marelui dor
lacrima ta asteapta
intotdeauna cuvintele
Valul, Corabia si Tarmul
Am crezut ca iubesc
dar am inteles ca ceea ce despica larg valul
n-a fost decat o umbra sortita pieirii
Valul, Corabia si Tarmul
peste care se cerne o revarsare de stele
trupul albindu-mi-l bland
in fata marii am strigat intr-o zi:
„Nu poti destrama asteptarea!”
Acum ascult uimit
exclamatia plina de indoieli
repetata peste misterioase stanci
si ma las prada pasarii care
cu un plescait greu
cu cruzimea unui lup hamesit
coboara spre mine
in rastimpuri band nori
din cerul sufletului meu
Nu te teme, imi spun,
e Singuratatea…
O floare pentru mama mea
Mamei mele
*
Eram copil si la fereastra
Mi-a rasarit o floare-albastra.
Alaturi era mama mea
Si ea zambea privind floarea.
M-a mangaiat si mi-a soptit:
„E visul tau copil iubit!
Sa-l cresti copilul meu, sa-l cresti,
Sa il inalti si sa-l iubesti!”
Din vis am ridicat o treapta…
Urmeaza alta mai inalta!
Dar azi imi este foarte greu
Caci singur sunt – in jurul meu
E totul trist, e totul gol.
Copilul este azi simbol..
Si totusi mie la fereastra
Imi rasarise-o floare-albastra!.
*
Nu e doar lacrima ce cade:
In ochii tai se-ascund cascade!
Chipul ti-e frunza de stejar
Si-n piept ai lacuri de amar…
N-ai ras, chiar zambetul tau lin
Era o frunza de pelin
Iar lacrima ta dulce mama
Eu o mai tin si-acum in palma!
Copiii tai sunt azi barbati…
Cu ce folos cand n-ai sa-ncalti
Picioarele ce-atata vreme
Au stat in ger si ploi? Se teme
Copilul ce a supt la san
Sa iti aline un suspin?
Dar oare floarea lor albastra
Nu ai sadit-o tu-n fereastra?
*
Nu ne-ai lasat straini si goi
Nu ai mancat sa mancam noi:
Eram copiii tai!…Si-acum
Sa stai tu azvarlita-n drum?
Chiar trupul de va fi sa-l vand
Nu vreau sa te mai vad plangand!
Ai plans destul: sufletul tau
Nu mai suporta atat rau…
Dupa atatia ani de chin
Oare nu meriti sa-ti alin
Durerile si jalea grea?
Nu ai sadit tu floarea mea?
Si-acum aud un glas soptit:
„E visul tau copil iubit!
Sa-l cresti copilul meu, sa-l cresti
Sa il inalti si sa-l iubesti!!”
Nu plange Diana
Poetului Milea Preda
„Decembrie, picior de plai
cu nea de sute de carate,
ingrat ademenesti in rai
poeti cu suflete curate!”
Nu plange Diana
moartea mea
e vie
mi-e sufletul amestecat cu cer
iar inima
ingheata in decembrie
caci jertfele
tot jertfe cer
nu plange Diana
voi veni
acasa
prin primaveri
de limba romaneasca
prin dorul care te apasa
Efigii de ceara
Tatalui meu
mort inainte de a apuca sa-i spun
cat de mult il iubesc
nu
flacara voastra
nu se va stinge
efigii de ceara
lumini in seara
printre pietrele albe
amintirea ta
etern
ma va ninge
in ganduri si-n inima
imi va asterne
lacrimi in salbe
PROZA
COSTEL COSMA
IN ZIUA ACEEA
Cu drag,
pentru MADALINA
Ziduri 2009
Pleaca, n-auzi? Nu vreau sa te mai vad niciodata…!
Toni ramase descumpanit: cine vorbise? Madalina? Ea il iubea, n-ar fi putut niciodata sa rosteasca acele cuvinte… si totusi le rostise…
Deci…
Isi ridica incet privirea. Langa „salcia lor”, imbratisand trunchiul ei garbovit, Madalina plangea. Toni se indeparta incet, in timp ce la urechi ii ajungea un hohot inabusit, ca un bocet stins.
Da, ea vorbise.
„Pleaca, n-auzi?”
Avea dreptate, trebuia sa plece, nu mai putea ramane. Nimic nu-l mai putea opri sa plece acum cand… acum cand ce? De fapt ce se intamplase?
Totul a inceput in clipa in care a aflat ca isi facuse un alt prieten.
Toni… stii… Tu ai fost multa vreme plecat…
Cuvintele ei nu-l surprinsesera. Observase in atitudinile ei o raceala neobisnuita si banuise ca aceasta este cauza.
- Ai cunoscut un alt baiat, nu?
- Da, intr-adevar…, raspunse fata oftand usurata.
O scosese din incurcatura, nu stia cum o sa reuseasca sa-i vorbeasca, sa-i spuna ca ea nu a avut rabdare sa astepte ca el sa se intoarca si ca dupa plecarea lui se aruncase in bratele primului baiat intalnit. Se simtea intr-un fel vinovata, Toni stia si el foarte bine acest lucru.
Toni fusese primul ei prieten. Cand se cunoscusera erau elevi la acelasi liceu, ea anul intai si el anul trei. De atunci trecusera trei ani.
In anul cand el a terminat liceul, ea urma sa dea examenul de treapta a doua. Se despartisera urandu-si reciproc noroc, caci si baiatul urma sa sustina examen la medicina, un examen foarte greu, dovada fiind chiar si numai faptul ca nu a reusit desi invatase cu seriozitate. Era insa pregatit sa intampine o nereusita, astfel incat l-a mirat mai tare esecul fetei, la care pur si simplu nici nu se gandise.
Apoi, in ziua in care alti tineri se indreptau catre portile liceelor si facultatilor, Toni si-a luat valiza si cu ordinul de incorporare in buzunar s-a urcat in tren. In B. a coborat, dorind sa o intalneasca inca o data pe Madalina inainte de a pleca la unitatea la care fusese repartizat.
Cand au iesit de la film mai ramasese o ora pana la plecarea trenului. Pornira pe jos, in tacere, spre gara.
La un colt de strada, in fata unui vanzator de loz in plic, din cei care gasesti cu zecile pe strazile orasului, Toni se opri. Ii venise in minte o idee trasnita si dorea sa o puna in aplicare.
Madi, zise el, hai sa luam fiecare cate un loz: cine nu castiga inseamna ca va fi „cuminte”, e bine?
Da! se grabise fata sa aprobe propunerea lui, pentru a-si alunga gandurile ce o chinuiau.
Era un joc nevinovat, copilaresc, Toni stia asta si in plus stia ca el nu o sa castige nimic pentru simplul fapt ca niciodata nu castigase.
Eu voi fi „cuminte”, ii spuse fata intinzandu-i biletul necastigator. Se temuse desi si ea stia ca e doar un joc.
- Nici eu nu am castigat.
Ii dadu biletul fara ca macar sa-l desfaca.
In ochii fetei se petrecu un fenomen ciudat. Baiatul aproape ii smulse lozul din mana.
- Una suta lei… Bine dar… hartia asta… minte… ,articula el cu greutate din cauza furiei ce-l cuprinsese. De atatea ori isi
dorise zadarnic sa castige o suma cat de mica si tocmai acum…
- Suntem doi copii, asta e. hai sa mergem…
O urma ingandurat. Trebuia sa se revanseze intr-un fel si o facu dupa numai cateva minute cumparand din banii castigati o papusa mare, frumoasa.
- Seamana foarte mult cu tine…, incercase el sa motiveze actiunea sa, dar isi dadu seama ca argumentul lui era pueril, straveziu…
- Faceti cunostinta: ea este Madalina, iar ea… Octavia, spuse descifrand numele papusii de pe plasticul agatat la o mana, incercand sa readuca zambetul pe buzele fetei.
Mai tarziu, la gara, in timp ce trenul se indeparta, ii strigase de la geamul compartimentului:
- Cum ajung la unitate iti scriu! Sa ai grija de Octavia…!
Si ea ramasese pe peron, cu papusa in brate, urmarind cu privirea trenul ce se indeparta. Pe cutia in care se afla Octavia, se odihneau cateva picaturi, cu toate ca deasupra nu se zarea decat soare si cer senin.
Chir in seara in care ajunsese la unitate ii scrisese.
„ Suspendat intre clipa de inceput si sfarsitul continuu al visului, intr-o lume in care doar dorul de tine imi stapaneste gandul, eu iubesc.
Cu inima panza si trupul corabie, strabat marea de zambete si flori pe care dragostea o asterne peste departarea dintre noi incercand sa ne apropie. Iar tu, pe un tarm al iubirii, cu aceeasi dorinta ce iti arde-n priviri, mai rostesti si acum:
< - Te astept!>
< - Asteapta-ma, am sa revin…>, iti soptesc.
< - Am sa revin… Am sa revin…>, repeta ca un ecou nesfarsit vantul si marea repeta si ea…
Cine va sti ca am facut un pas prin dragostea noastra si am uitat drumul intoarcerii? De aici doar inimile noastre se zaresc.
Sa ramai vesnic floarea pe care mainile mele ranite de lacrimi o alinta si o apara de tot ce e rau: iata visul meu, rasarit din semintele unei dimineti de iarba, pe care il doresc implinit.
Doar tu, prin puritatea sufletului tau, din care am adunat culoarea cu care am pictat dragostea, poti si trebuie sa alungi singuratatea din jurul meu. Sunt singur intr-o lume ce imi este straina si am nevoie de tine, pentru ca numai tu, prin sentimentul care ne leaga, imi dai forta de a merge mai departe, de a pasi cu incredere in viitor peste piedicile pe care prezentul le aseaza in calea pasilor mei.
M-am oprit o clipa din drumul meu pentru a-l continua apoi impreuna, pentru ca orice copil are nevoie de zambet, pentru ca fiecare floare are nevoie de oua unei dimineti, pentru ca eu te iubesc si am nevoie de tine.
In viata singurul lucru pe care nu-l poti cumpara este fericirea: pentru a o castiga trebuie sa lupti cu arma dragostei, iubindu-l pe cel care te iubeste. Chiar invins, nu plange, zambeste, ai incredere in puterea ta de a merge inainte. Doar asa vei gasi fericirea.
Animat de un dor, renascut din dorinta, te caut iubito neincetat, printre flori, printre stele si vise, apropiindu-ma cu fiecare clipa de tarmul pe care tu ma astepti.
- Asteapta-ma, am sa revin!
Am sa revin, Madi!”
< - Tu ai fost multa vreme plecat…>
Cand aflase de existenta rivalului sau, o intrebase:
- E mai bun decat mine? Mai frumos? Mai destept?
- Oh, atatea intrebari dintr-o data… incercase ea sa se eschiveze de la un raspuns direct. Nu stiu, tot ce stiu este ca el incearca sa ma cucereasca intr-un mod diametral opus celui folosit de tine.
Toni afisa involuntar un zambet amar: „sa ma cucereasca”, iata tot ce putuse ea afirma despre dragostea lui. O privi dezamagit, trist legatura dintre ei doi mai putea fi numita dragoste in aceste conditii? Avea motive serioase sa se indoiasca.
„O secunda, doar atat, pentru ca totul sa se destrame ireversibil sau sa infloreasca ametitor. Alteori este suficient un singur cuvant si ziua se preschimba-n noapte sau noaptea se preschimba-n zi. Prea repede. Prea curand.
De ce? Rostesc uimit, ratacit printre sensurile neintelese ale cuvintelor, ale gesturilor si sentimentelor.”
Aflat intr-un moment de cumpana, se hotari sa incerce imposibilul. Ceea ce urma sa faca il punea intr-o situatie delicata, dar avea nevoie de o certitudine. ”Totul sau nimic!”, isi zise in gand, apoi continua cu voce tare:
- Madalina, vrei sa fii… sotia mea?
Glasul ii fremata de emotie si incordare, era tremurator, nesigur. „Eu sunt cel care a vorbit?”
- Pleaca…!
Ca o fulgerare scurta de secure pe gatul condamnatului, ca o sageata cazand in cenusa existentei…
Pleaca, n-auzi? Nu vreau sa te mai vad niciodata…!
Doar atat.
Dupa trei ani de visuri increzatoare, sperante si dor. Ar fi vrut sa o intrebe… ce rost mai avea? Doar ii spusese foarte clar ca trebuie sa dispara pentru totdeauna din viata ei.
„- O iubesti?”, incepu el un dialog interior.
„- Mai mult decat sufletul meu!”, veni fara ezitare raspunsul.
„- Atunci pleaca – daca intr-adevar o iubesti si ea e mai fericita fara tine, tu esti dator sa pleci!”
„- Sa mergem…!”
Deschise ochii incet. O raza strabatea prin frunzisul prunului din fata ferestrei si i se oglindi brusc in ochii de culoare neobisnuita, un amestec ciudat de verde si albastru. Totul dura doar o clipa caci, orbit, lasa in graba pleoapele sa se abata in jos. se afla undeva pe pragul dintre somn si veghe, intr-o stare de moleseala placuta, din care doar printr-un efort deosebit de vointa ar fi putut sa se smulga.
Isi feri capul putin intr-o parte si deschise din nou ochii. Dezordinea care domnea in camera si ale carei elemente avea grija sa le reimprospateze zilnic, il linisti.
- Am visat! Exclama bucuros si trupul i se cutremura instinctiv la auzul propriei sale voci care rasunase altfel, cu inflexiuni baritonale, lovind cu nervozitate parca in imobilitatea lucrurilor din camera.
In jurul patului zeci si zeci de hartii imprastiate, acoperite in intregime sau doar partial cu scrisul lui aproape indescifrabil, ori cu acele caractere cu forme ondulate, frumos insiruite, pe care stiloul le lasa pe hartie doar cand era bine dispus, momente in care era in mod deosebit preocupat de estetica fiecarui lucru. Printre hartii, printre carti si caiete, ca neghina in lanul de grau, stau aruncate cutii de chibrituri goale sau doar injumatatite, pachete de tigari mototolite, o camasa si o pereche de pantaloni aruncate in neoranduiala, cu nepasare. Nu-i placea ordinea in camera, de multe ori se certa cu maica-sa din acest motiv. Abia trezit din somn, ar fi putut oricand sa gaseasca lucrul dorit in invalmaseala din jur, intr-un timp record, mergand direct la tinta.
- Am visat! repeta el bucuros, scapat de amenintarea groazei din vis.
- Ce-ai mai visat? te-ntreb nu din simpla curiozitate, ci pentru ca tu ce visezi noaptea ai prostul obicei sa faci ziua…!
- Salve sefu`! Nepoliticos ca intotdeauna, dupa cate observ: tragi cu urechea pe la geamuri in loc sa intri ca omul pe usa, dupa ce bati in prealabil! Bagi capul pe fereastra, mai mult decat atat, te bagi cu nerusinare in viata oamenilor, fara sa intrebi daca lucrul acesta iti este permis…
- Nu-i rau, dar mai trebuie sa exersezi putin pentru a putea juca in rolul unei soacre cicalitoare. Da-mi o tigara…
Toni intinse masinal mana spre locul unde stia ca trebuie sa se afle pachetul de tigari, il lua si-l intinse celui care i se adresase.
- Da-mi si lingura, te rog, daca tot mi-ai dat…
Ii intinse o cutie de chibrituri.
Cel de la fereastra isi aprinse tigara, trase cateva fumuri cu pofta, vizibil incantat, apoi surase strengareste.
- Stii Toni, daca vreodata o sa trebuiasca sa-mi amintesc de tine, cu siguranta imaginea din gandul meu asa va arata: tu, stand lungit in pat, eventual dormind, mergand pana la o totala confuzie a trupului tau cu obiectele abandonate, imobile, din jur…
- Mai ziceai de mine taticu`, dar nici tu nu cred ca ai fi o soacra mai buna!
Toni isi aprinse si el o tigara si o vreme fumara in tacere. Cel care dupa un timp franse tacerea, fu sefu`:
- Pentru cultura mea generala, cand ai venit din B.? Azi dimineata?
- Ihi! Punctaj maxim, Valer` tata!
- Hotarat lucru – nu esti sanatos…
- Aia da! izbucni Toni in ras pentru a-si exterioriza parca indiferenta cu care primea replica prietenului sau. Tare mult as vrea sa-l vad si eu pe acela care ar avea curajul sa afirme ca eu sunt sanatos! continua el facand in acelasi timp un gest sugestiv prin lovirea puternica a palmei stangi cu pumnul drept, urmata de o miscare asemanatoare, in care cele doua maini, cu pumnii stransi, abia se ating prin trecerea mainii drepte pe deasupra celei stangi. Era gestul prin care toti cei din faimoasa trupa Styll marcau spiritul razboinic, agresiv.
Urma un nou moment de tacere, rastimp in care cei doi mai trasera cateva fumuri din tigarile lor parasite pe buza scrumierei de pe pervazul ferestrei.
- Daca ti-e dor de cativa ani de recuperari, n-ai decat sa continui tot asa…
Il privi descumpanit, neintelegand sensul cuvintelor sale.
- Sefule, nu mi-o lua in nume de rau, dar in ciuda respectului ce ti-l port, sau poate tocmai de aceea, trebuie sa iti dau un sfat prietenesc: spune, bre omule, doua cuvinte, dar zi-le ca lumea, sa-nteleaga toti prostii…
- Chiar ca te-ai mai prostit de aseara pana acum. N-ai inteles ca era o invitatie la „spovedanie”? Hai, zi-mi mai repede cum s-au desfasurat „ostilitatile” cu printesa ta! Ai rapit-o? Unde-o tii, in sifonier?
- Ce ostilitati mai frate, ca partida era jucata dinainte, arbitrul tinea cu adversarul… Uite, tu de exemplu cu cine tii? Cu mine sau cu ursul?
- Cu tine, loctiitorul meu scump si drag, cu tine fara indoiala.
- Pai vezi? Maduta in schimb tinea cu ursul! Asa ca…
Tacu, facand o grimasa care sugera in mod surprinzator, simultan, dezgust si indiferenta. Cel de la fereastra nu rosti nici un cuvant, astepta, stia ca o sa continue marturisirea fara sa fie nevoie de un indemn suplimentar. Baiatul din pat strivi cu furie in scrumiera tigara care se stinsese.
- …Asa ca Madalina nu mai exista pentru mine, e doar amintirea unei mari iubiri… Atat. Hotarat, cinstit, drept si curajos!
Pe buze ii ramasese lipita o farama de tutun din tigara. O culese cu varful limbii, o potrivi intre dinti, o strivi si un gust amar ii umplu dintr-odata gura, aducandu-i o senzatie de voma. Se stramba scarbit.
- Ma bucur cel putin ca esti totusi vesel. Asta inseamna pentru mine cam asa: cand va intalniti sa va impacati? Ati fixat ziua sau a ramas sa o stabiliti ulterior pe cale diplomatica?
- Naiceaces! Adicatelea „n-ai sa vezi”, pe limba „internationalilor” din Simileasca. Terminat!
„…gestul, niciodata natural, dar caracteristic, uimindu-ma, inspirandu-mi stangacie si puritate, de parca dragostea noastra ne apropiase surprinzator de ideal.
Cred, intr-o dezlantuire totala a sentimentelor mele, ca importanta din aceste motive este eliminarea oricaror explicatii, patrunderea Madalinei in viata mea s-a realizat treptat si numai printr-o disparitie brusca se poate inchide o rana.
O manifestare de gelozie nu ar fi fost compatibila cu ceea ce a existat intre noi, o controversa stupida ori o acuzatie de neloialitate, chiar plauzibile, n-ar fi adus nimic in vechiul fagas.
Umezeala unei seri de mai, in care noi eram singurii supravietuitori dintr-un vis cu doi copii nebuni, ne-a gasit straini si cu certitudinea dezbinarii firesti a ultimelor legaturi ramase solitare, firave, intre intentiile initiale si ceea ce a existat cu adevarat.
Cred ca relatarea evenimentelor poate fi comparata cu o scurta escala dictata de niste semne ciudate, intr-o incercare disperata de a spune ceva coerent despre faptele precedente carora in mod logic nu le poti explica succesiunea.
Poate e la mijloc acelasi pretext privitor la atitudinile celorlalti dar, ca sa fiu sincer, cel mai greu si mai apasator pentru mine este golul lasat in viata mea de plecarea Madalinei…”
Cat ii povestise lui Valerica episodul cu Madalina, mai fumase inca doua tigari si acum o durere surda ii scurma in stomac. De la o vreme se ferea sa mai fumeze dimineata inainte de a manca, dar astazi simtea nevoia sa o faca.
„In fond cui pe cui se scoate…” isi zise, dar o durere sagetatoare, ca o lama de cutit infipta in stomac, il facu sa se chirceasca usor. Cu toate acestea, nepasator, isi mai aprinse inca o tigara. Isi facea rau in mod constient, fara a intelege deocamdata care este motivul ce ii determina o astfel de atitudine.
- Nu pot sa neg faptul ca actiunea ta a fost insotita de o nota destul de mare de ridicol, mai ales in momentul cererii in casatorie…isi incepuse Valerica expunerea parerii pe care Toni i-o ceruse. Cauza pe care tu o aparai insa si careia i-ai subordonat complet fiinta ta, este prin definitie o cauza nobila si toti cei care se pun in slujba ei se purifica prin sentimentul purtat cu sfintenie in suflet.
- O clipa sefule, il intrerupse, problema este ca una din cele mai grave acuzatii pe care mi-o aduc singur este aceea ca, prin tot ceea ce am facut, m-am dovedit las, am facut pur si simplu o eschiva reusita in fata perspectivei de a accepta o lupta deschisa cu „el”, in care unul singur ar fi putut sa iasa invingator…
- Bun, in parte sunt de acord cu tine, dar si aceasta ipoteza se clatina bolnava caci chiar tu mi-ai spus ca partida era jucata cu mult inainte.
Da, intr-adevar asa spusese si era convins ca asa stateau lucrurile.
In discutia cu Madalina, la un moment dat ea rostise cateva cuvinte care il enervasera la culme: „Cu timpul, observandu-va pe amandoi cu atentie, voi vedea care este mai bun si pe acela il voi alege!”
Era indignat peste masura…
„- Dar ce sunt eu? Pepene? Ma alegi sa fiu cat mai mare, ma ciocanesti de zeci de ori pentru a te convinge ca sunt intr-adevar copt, dupa care ma asezi pe cantar si incepi o tocmeala nesfarsita asupra pretului cu taranul necajit si amarat din spatele tarabei!”, gandise el fara a rosti insa vreun cuvant.
I se parea in primul rand un lucru culminand prin nedreptate: ‹…voi vedea care este mai bun…›
Ce intelegea ea de fapt prin „bun”? Si oare, privita prin proprii ei ochi, cu unitatile ei de masura nestiute, ea era buna?
- …uiti totul. E cel mai bun sfat pe care ti-l pot da. Nu se merita prietene…
Toni ridica ochii spre cel de la fereastra care tocmai sfarsise de vorbit. Ii zambi trist si celalalt intelese ca orice alt cuvant ar fi fost de prisos.
- Iarta-ma Toni, dar e timpul sa plec. Iti inchid fereastra sau ti-o las asa?
- Las-o asa, oricum cred ca e timpul sa ma scol si eu, am lenevit destul…
- Ahoe sefule! ii raspunse rastignind pe buzele uscate un zambet amar, in aparenta inexpresiv.
Il urmari cu privirea pana cand ajunse la poarta.
„Baiat bun…”, isi spuse ganditor.
Ajuns acasa, Valerica intra in camera sa si incerca sa-si reia studiul problemei de termodinamica pe care o abandonase la plecare: daca…si…deci…sau…
Caietul isi franse zborul in lemnul usii cu un fasait infundat, urmat de un pocnet sec.
- Ce dracu l-a gasit si pe asta sa-i faca propunerea aia idioata Madalinei? izbucni el, nemaiputandu-se stapani, dand glas cu manie gandului care il chinuia.
„- Sunt ca o stanca. De aceea mi-e teama. Pentru ca orice stanca se prabuseste si se destrama sub puterea nebanuita a ploii. Si ploaia este durerea. Prea multa durere pentru un suflet. Prea multa ura. Prea multa falsitate. Ochii mei sunt cenusii. Copacii sunt cenusii. Oamenii sunt cenusii. Mi-e dor de o raza de soare in lumea asta cenusie…”
Se apleca si ridica de jos sapunul care ii scapase din mana, continuandu-si apoi gandul.
„- Sunt slab. Stiu asta. Si ma tem. Nu de tine. Nu de el. ci de mine. De neputinta mea de a ma smulge din mediocritate. Ravnesc inaltimi. Mi-e teama de le. Sunt ca un copil care doreste sa zboare chiar inainte de face un prim pas. Si caut. Si nu gasesc. Mi-e teama ca intr-o zi ma voi pierde si eu. Si nu va fi nimeni care sa ma gaseasca…”
Se sterse cu un prosop privindu-si nemultumit in oglinda ochii inca obositi, dupa care intra in bucatarie si incepu sa cotrobaie prin oalele cu mancare.
In timp ce manca lacom, fara sa stie de ce, in minte ii veni amintirea unei intamplari din tren, cand fusese sa se inscrie la facultate.
Pe o bancheta apropiata de cea pe care statea Toni, in stanga sa, se afla un barbat in uniforma de muncitor ceferist, o uniforma murdara, uzata de prea mult purtat. Privirea i se opri la mana dreapta a barbatului, sprijinita pe bratul banchetei, o mana neobisnuit de mare si cu pielea plina de crapaturi prin care se strecurase nestingherita pacura, dupa care incepu sa alunece in sus, spre chipul innegrit de soare si vant, lucru ce facea zadarnica orice incercare de a ghici varsta.
Alaturi, jos, langa picioare, avea o sticla cu un dop improvizat din hartie, pus mai mult de forma si care nu putea sa impiedice raspandirea unui miros intepator de pruna, ceea ce facea imposibila orice posibilitate de confuzie in privinta continutului.
- Salut Costica, treci incoa′ manca-ti-as gura ta de baiat frumos!, saluta el cu un exces de entuziasm aparitia unui al doilea ceferist.
Era ca si primul un om imbatranit inainte de vreme. In mana tinea o sacosa in care se zareau cateva paini si care cu siguranta nu era prea grea, ceea ce insemna ca nu ea era motivul pentru care trupul ii era incovoiat, adus de spate.
Se aseza langa celalalt pe bancheta si incepura sa sporovaiasca verzi si uscate, cu glas tare, de parca s-ar fi aflat singuri in compartiment, cinstindu-se periodic din sticla cu dop de ziar.
Toni ar fi preferat sa doarma, se simtea obosit, dar felul in care vorbea primul ceferist – care dovedea o limbutie extraordinara – ii atrase atentia si se hotara sa asculte si el discutia celor doi.
- Zau, ma Nicule, nu stiu ce-o sa ne facem, unde-o sa ajungem pan′ la urma. Dac-am umblat io tot orasul dupa o pereche de pantohi si n-am gasit hir…, isi varsa noul venit, cu naduf, necazul. Si la munca si acasa tot cu jerpeliturile astea stau in picioare.
- De, ma Costica, daca si tu taman unde trebuie nu te′ci, ii raspunse celalalt luand sticla de jos si ducand-o la gura. Bau, dupa care ii intinse sticla celuilalt si continua:
- Faci si tu exact cum facui io cu rata…!
Costica il privi mirat.
- Ce rata, ma Nicule, ca eu vorbeam despre pantohi…
- Mai ghini taci ca spui prostii, i-o taie scurt Nicu, pentru ca apoi sa isi continue vorba, adresandu-se mai mult celor doi barbati de pe bancheta din fata sa decat tovarasului de munca.
- Sa hi fost acu′ vreo doi-trei ani…Intr-o zi hiu acasa pa la pranz, cam aglomerat de la munca, tot cu una d′asta, zise el aratand cu o zvacnire a capului spre sticla. Ma-nvart eu ce ma-nvart pa-n batatura, pa-n casa, vaz ca muierea nu-i acasa. Ei, zic, inseamna ca i-a chemat la treaba, stiti, ea e la gospodarie, la C.A.P.- adicatelea, in sat, completa el ca sa fie sigur ca s-a facut inteles. Daca vaz asa, inloc sa ma′c, ca omul cand ii baut, sa ma culc nitel, ma′c sa dau mancare la rate. Da nu′s ce-mi vine ca-mi chica cu naduf pa una si nici una nici doua, pui mana pa o jordie si jap!, o trasnesc de-o las rece. Acu′, nu-mi era de-o rata, da-o pacatului, da′ ma gandeam ce-o sa hie cu muierea cand va sa hina acasa. Asa ca iau ghinisor rata, ma′c la gardul care l-aveam intre mine s-un vecin s-o bag cu capu-ntre doua scanduri, ca uitai sa va spui, sus scandurile erau mai inguste si jos mai late. Toate ghini pan.-aici. Cand hini muierea de la camp, eu malc, nu scot o vorbulita despre rata s-o las pe ea sa le dea mancare.
„- Ma Nicule, ia hin′ incoace ca nu-i o rata!”, o aud numa′ ca ma striga.
Ma′c la ea, numar o data, de doua ori, de trei ori, nu-mi iesea ca doar saracuta era unde era.
„- Fa muiere, zic, hai s-o catam ca nu sa poate sa nu hie…”
Acu′ io stiam unde-i rata, da′ prost eram sa ma′c incolo? Las′ s-o gaseasca muierea! Asa ca ma′ceam peste tot numai unde trebuia sa ma duc nu ma′ceam nici sa ma arza cu hier rosu, ca d′aia va ziceam. Si numa′ ce-aud pa nevasta-mea:
„- Nicule, hin′ c-o gasii, iaca-i spanzurata-n gard!”
Cand i-am spus dupa vr′un an cum s-a spanzurat rata, numa′ ce mi-a zis:
„- Da′ ghini, ma omule, nu puteai sa-mi zici d′atunci?”
„- Ce′sti n-ai minte muiere? Da′ mai aveam trai in batatura o s′tamana, poate chiar mai ghini dup′aia?”
Dupa ce termina de mancat, Toni se intoarse in camera lui, lua un caiet si un pix, isi aprinse o tigara si se lungi din nou in pat, desi nu trecuse nici o ora de cand se ridicase din el.
„Mai pastrez in amintire stangacia si puritatea unei taceri fara nici o explicatie si in acelasi timp tanjesc (probabil mai presus de orice) dupa un gest care are valoarea unei simple amintiri personale, oarecum neobisnuita, dar in care cred totusi cu adevarat.
De fapt, pretextul refuzului, neinchipuit de natural, de a accepta un mare adevar, poate inspira dintr-un anumit punct de vedere una din ipostazele cele mai caracteristice ale intregului meu comportament in situatii asa-zise cheie: ceva asemanator unei retrageri fortate din fata certitudinii (sau e doar iluzia?) unui final nereusit, nedemn de nici un simbol.
Din singuratatea mea, din izolarea mea, radacinile durerii – infipte adanc in profunzimea experientei destul de ciudate pe care o am – se circumscriu straniu, neinteles, in jurul unei sperante definitiv pierduta, se reflecta intr-un mod imaterial in multitudinea intrebarilor pe care mi le pun.
Momentele inerente de neintelegere a sensului real al multor cuvinte de-ale mele, nu te-au ocolit, cum era si firesc, data fiind neputinta patrunderii in sufletul meu. Din pacate – necunoscand aproape nimic din adevar – ai preferat sa-ti impui in subconstient ca ma prefac, ca sunt doar acel actor care confunda viata cu scena. In esenta aceasta nici macar nu este o vina imputabila, dat fiind imensul teatru care este lumea, intr-o continua piesa neiertatoare – viata – impinsa pana la limita maxima a nebuniei.
Spune-mi, te rog (eu nu vreau sau ma tem sa observ ruina povestii sentimentale), daca simti ceva, vreo remuscare sau dimpotriva, ori mai degraba inghetul, controversat deopotriva de amandoi, n-a facut decat sa accentueze ceea ce era si asa evident: iminenta despartirii?
Uneori imi imaginam capatul drumului si simteam atunci, devotat ideii de sentimentalism total, cum semnul indoielii nu-si are locul in amintirile noastre comune, stiind ca o insiruire de cuvinte si fapte nedemonstrate nu putea constitui o proba de infidelitate in ciuda tuturor aparentelor.
Deznodamantul insa, initial neinregistrat constient, atragand deci dupa aceea o nevoie acuta de rememorare, mi-a aparut neindoielnic ca o imposibilitate a unei existente reale a lui, pentru ca in final sa capat certitudinea, conturata cu claritate prin lipsa prezentei tale fizice…
Oriunde se ascunde o taina, sperantele isi refuza categoric prezenta, ca intr-o iluzie stranie, neingradita de obstacolele trecute candva.
Se pare ca distanta pana la punctul de intalnire a privirilor reprezinta o ezitare, o schimbare care loveste zadarnic in incercarile mele, caci drumul in care sunt ancorate furtunile purificatoare se pierde, raman doar urme prea greu de descifrat de doi ochi tristi.
Vazduhul interior, subjugat de linistea dinaintea marilor furtuni, prevestind mirosul de nuci dintr-o toamna timpurie a sufletului meu incorsetat in principii impartiale dar nu indeajuns de echilibrate, il regret acum tardiv, ca o incercare de evadare nereusita, ca o neasteptata despartire…
Un copil calcand peste flori, asa cum ai purta in san o scrisoare de dragoste scrisa pe crampeie de viata cu priviri ratacite, eu, tulburator recompunand din racoarea arborilor parfumul trecerii tale. Dedesubt, mana care a rupt trandafirii sau piciorul care a strivit luminosul buchet?
Ne intalnisem fugar, dar senzatia dominanta in ceea ce ma priveste era ca redescopeream o lume stiuta, eram capabil sa recunosc in purtarile tale, sub semnul unei mari si nesperate coincidente, ceea ce eu vazusem cu mult inainte in dorinta.
Nu aveam banuieli asupra posibilei intoarceri in memorie, ori poate ca puteam presupune ca voi reusi sa refac drumul spre propriul meu trup ingropat prea adanc in ea, dar cu siguranta, scormonind ar fi fost posibil sa scot din intamplare sau din pricina tulburarii sensurilor, doar o silueta estompata inevitabil de trecerea timpului si influenta singuratatii.
Gasirea unui prieten, suprapusa peste rigiditatea absoluta a amanuntelor in care numai eu am crezut, acea putere, nebanuita macar, de a-ti insufla teama prin simpla privire ce te cauta cu atata ardoare, toate acestea m-au obligat sa ma cufund odata cu sarutarile noastre in noaptea din care niciodata n-am mai aflat ca de fapt descoperisem adevarul despre incompatibilitatea iubirii noastre cu idealurile fiecaruia in parte.
O vreme, dintr-un imbold inexplicabil, schimbam banalitati cu aerul ca in fata entuziasmului culoarea superficiala capata profunzime.
Imaginea de inceput s-a transformat succesiv, sperantele n-au supravietuit incercarii de trecere prin tunelul timpului, inca un insucces, doar un nou esec alaturi de toate celelalte nereusite care s-au asociat de numele tau, Madalina…”
Toni rasfoi o vreme filele caietului, recitind scrisoarea pe care dorea sa i-o trimita Madalinei, statu o clipa in cumpana, apoi rupse foile si le arunca printre celelalte hartii raspandite prin camera.
-…in fond n-ai decat sa faci cum crezi, nimeni nu te poate obliga sa-mi urmezi sfaturile. Ar trebui totusi sa te gandesti si la faptul ca ti s-a oferit minciuna in schimbul dragostei tale sincere…
Cel care adusese din nou in discutie acest subiect fusese Toni. Dorea sa-si clarifice toate nedumeririle, sa-si faca o imagine limpede despre ce a fost si ce avea sa urmeze.
- Esti chiar asa de convins ca reactia ei s-a nascut din minciuna si ca sentimentul meu pentru Maduta a fost dragoste curata, sincera?
Valer, care tocmai indrepta tigara spre buze, opri miscarea mainii, ramanand cu ea in cumpana, intr-o pozitie care exprima mirarea si surprinderea aduse de cuvintele prietenului sau. Dupa cateva secunde lasa mana in jos, abandonand intentia de a mai trage din tigara.
- Pai…eu credeam ca discutam deschis, ca nu imi ascunzi nimic… Scuza-ma, dar in cazul acesta eu…ii reprosa el cu blandete, trecandu-si degetele prin modesta podoaba capilara.
Cand cineva incerca sa faca haz de el pe aceasta tema, Valerica se apara autoironizandu-se: „Mai am par exact de-o baie…! si zambea dezarmant, ca un copil nevinovat.
- In cazul acesta tu…pe dracu! Aia-i! Te-arunci ca motanu-n craci si te gandesti tocmai la ce nu trebuie. N-am zis ca n-am iubit-o pe Madi. Pur si simplu ma gandeam ca este posibil ca din punctul ei de vedere Madalina sa fi procedat corect, in timp ce dragostea mea a aparut in ochii ei la dimensiunile unui fals nereusit. Aici doream sa ajung cu rationamentul meu: daca in viziunea ei eu sunt cel vinovat? Aceasta este intrebarea al carei raspuns doresc sa-l gasesc acum cu ajutorul tau…
Surprins de intorsatura neasteptata a discutiei, Valerica se hotari sa bata in retragere si sa amane un raspuns direct.
- Pentru moment tu esti singurul care poate raspunde. Intreba-ti amintirile, mai priveste o data cu mai multa atentie in sufletul tau, fii sincer cu tine si raspunsul iti va apare negresit in fata ochilor mintii…spuse el ridicandu-se de pe scaun. Mai discutam deseara la discoteca, bine?
Il conduse pana la poarta, mai ramase cateva clipe privind in urma lui, dupa care intra in curte, oprindu-se in fata straturilor cu flori. Se apropie de o tufa de trandafiri si rupse cu atentie un minunat boboc.
„- Sa prind in palmele mele o floare de trandafir rosu si sa o sarut.
Dupa aceea, uitand ca sunt doar un simplu om condamnat sa stea inchis intre limitele propriei lui neputinte, sa cred ca am reusit sa descopar fericirea.
Dar sa nu ma opresc.
Privind in oglinda, sa vad ca si dincolo de marginile ei lumea este aceeasi: rea si neprimitoare, ostila mie prin fiecare element al ei.
Dupa aceea, uitand ca sunt un simplu om stand drept model imperfectiunii, sa cred ca am reusit sa descopar secretul intoarcerii din oglinda.
Dar sa nu ma opresc.
Si deodata iata ca trandafirul tipa zdrobit sub talpile mele, iar oglinda se preface in mii de cioburi.
Ce se va intampla acum cu jocul meu? Fara ele, fara trandafir si oglinda, jocul meu este fara sens.
Uite, acum iau un pahar gol si torn in el cate o picatura
din zambetul meu, din culoarea ochilor mei, din buzele mele, din parul meu.
Dar nu ma opresc.
Si deodata totul dispare, nimic nu mai exista, doar eu mai raman si trupul meu fierbinte de dragostea tainuita in el imi arde palmele…”
Cand ajunse in dreptul camerei sale isi dadu seama ca uitase radioul deschis: se auzeau acordurile unei melodii care ii placuse candva.
„- Si totusi viata nu se sfarseste aici!” isi zise si sari pe fereastra in camera.
In cei patru ani cat fusese elev in B. statuse in gazda la o ruda, intr-un bloc aflat vizavi de blocul in care statea Madalina. Un an si jumatate fusesera vecini, probabil chiar se intalnisera de nenumarate ori in drumul lor spre scoala sau in alte imprejurari. Si poate ca tot astfel s-ar fi scurs si ceilalti doi ani daca n-ar fi intervenit intamplarea aceea cu Dan, prietenul lui.
Aruncase plictisit in pat cartile si caietele si iesise in balcon sa fumeze. Nu apucase insa sa-si aprinda tigara caci din blocul alaturat Dan ii facea semne disperate cu mana.
- Hei! Mosule! Vino pe la mine!
- Acum? intreba el nemultumit, cu tigara in gura, mutand chibritul dintr-o mana in alta, cu un gest de nervozitate.
- Nu, nu acum: i-me-di-at!
Cand patrunse in apartamentul prietenului sau mai pastra pe chip un semn usor de suparare.
- Uite cum stau lucrurile: peste o jumatate de ora am intalnire cu o fermecatoare fiica a Evei, dar dupa cum poti constata, ma aflu in imposibilitatea de a ma prezenta intr-o forma fizica macar multumitoare, zise Dan lasandu-si ciorapul in jos si aratand spre glezna piciorului, umflata si vanata. Fotbalul dragul meu cere sacrificii…
- Bine, dar nu inteleg ce amestec am eu in toate astea…
- Simplu mosule, exagerat de simplu: tu vei face ceea ce eu nu pot sa fac – o sa te intalnesti cu Georgiana si-o sa-i explici cum stau lucrurile.
- Dar nici o cunosc, incerca Toni o scapare.
- Nici nu trebuie! Peste douazeci de minute, in fata blocului C4, blonda cu ochii albastri. Vezi poate te atingi cumva de ea ca sa dai de dracu…aaa…adica de mine am vrut sa zic. Daca mai e cu cineva, vreo prietena de-a ei, ceea ce e foarte posibil, n-am nimic impotriva sa te mai aduni si tu de pe drumuri si sa-mi devii tovaras de suferinta intru slava iubirii!
Presimtea el oare ce avea sa urmeze in clipa in care rostea aceste cuvinte pe care Toni le intampina cu o indiferenta totala? Cu siguranta ca nu…
Georgiana aparuse exact la ora fixata, insotita de Madalina.
Nici acum macar, cand trecuse cu un pas dincolo de pragul dintre prezent si amintire, nu isi putea explica ce se intamplase atunci, ce forta ciudata si nestiuta il subjugase. O vedea pentru prima oara sau cel putin pentru prima oara inregistra acest lucru in mod constient si cu toate acestea avea convingerea ca se cunoscusera mai inainte, intr-un timp necunoscut, intr-o lume necunoscuta si nu prea indepartata. De aceea, in timp ce Georgiana, facandu-le cunostinta, rostea numele Madalinei, Toni facu cel mai ciudat juramant din viata sa:
„- Aceasta fata va fi peste ani sotia mea!”
De unde oare atata convingere in gandurile lui cand abia se vazusera si nu stiau nimic unul despre celalalt? Ba nu, nu era adevarat, ei se cunosteau foarte bine, cel putin asta era convingerea lui, o mai vazuse desigur, fusesera prieteni si se iubisera in visurile lui, chiar daca atunci nu avea un nume, dar chipul, da, chipul acesta era, nu avea cum sa se insele…
„- Ne intalnisem fugar, dar senzatia dominanta in ce ma priveste era ca redescopeream o lume stiuta, eram capabil sa recunosc in purtarile tale, sub semnul unei mari si nesperate coincidente, ceea ce eu vazusem cu mult inainte in dorinta…”
Intors in camera sa de la gazda, scrisese mare in caietul de poezii: „23 aprilie 1986, ziua in care EA a coborat din vis in realitate!”.
Ceea ce a urmat a fost ca o alergare continua prin ceata. Cand dupa aproape o luna de la ziua cand se cunoscusera, o prinsese intaia oara de mana, facuse acest lucru timid si cu teama ca in clipa imediat urmatoare ea o sa se intoarca in vis si el va fi din nou singur in ceata care l-ar fi acoperit si mai tare. Nu disparuse insa, ea era tot acolo, langa el, cu mana ei mica abandonata in mana lui si el ar fi vrut sa chiuie de bucurie si sa-i cada in genunchi pentru a-i marturisi cat de mult se temuse.
O iubise ciudat, ca pe un copil pe care trebuie sa-l pregatesti indelung inainte de a-l pune fata in fata cu viata. O tinuse tot timpul de mana din teama ca altfel ar putea sa o apuce pe un drum gresit, o ferise de orice contact cu rautatea oamenilor, infasurand-o in bunatatea lui ca intr-o armura invulnerabila. Acum cand era din nou singur isi dadea seama ca probabil tocmai prin aceasta gresise fata de ea: vrand sa o fereasca de rau, ii luase tocmai libertatea de care avea nevoie, o incorsetase in principiile lui atat de tare incat se simtea mai degraba prizoniera decat iubita. De ce se mai mira atunci ca Madalina se folosise de bratul primului venit pentru a evada din inchisoarea in care o tinea el?
Primul intrase pe poarta Valerica. Il urmau apoi, parca intentionat asezati in ordinea „gradelor” detinute in cadrul trupei, Sandu – celalalt loctiitor („frate” cu Toni), Niti – cel vesnic pus pe glume si Serban – taciturnul. Ultimul intrat pe poarta era Iulian, fratele lui Sandu.
Indata ce ii zari, Toni incepu sa toarne vin in paharele de pe masa asezata pe terasa. Alaturi, in bucatarie, maica-sa mesteca intr-o oala din care se ridicau nori albiciosi de abur. Prin usa deschisa ii zarea trupul aplecat spre masina de gatit.
„- Cand oare a imbatranit atat de tare? Greutatile, desigur si apasarea certurilor zilnice…”
- Noroc Toni. Sarut mana tanti, ce faceti?
Era seful. Glasurilor celorlalti se auzira ca un ecou: „…sarut mana…m′na…”.
- Sa traiti baieti. Ce sa fac, mai Valerica si eu ca omul cu treburile pe langa casa lui, raspunse ea iesind pentru o clipa in pragul usii.
- Tanti, mata de ce nu l-ai imbracat pe Toni ca uite, singur nu a fost instare, se auzi glasul lui Niti, dovedind parca o data in plus ca e vesnic pus pe harta.
Toni indrepta spre acesta o privire aparent manioasa.
- Maestre, toate bune pana aici, dar daca te mai legi o singura data de persoana mea, presimt c-o sa te turez de nu te vezi…!
- Chiar ca n-ai sa vezi taticu!
- Ce sa-ti povestesc: mor despre tine! Cred ca daca ma-nfurii, nici nu atingi gardul si-o sa te intrebi de ce a mai fost nevoie sa se faca poarta…!
- Ho, ma, gata, v-ajunge! intervenira ceilalti potolindu-i.
- Noroc baieti.
- Buna seara, nea Gheorghe, raspunsera toti in cor.
Aparuse din spatele casei tinand in mana o galeata in care dusese mancare la porc. La cei saizeci de ani ai sai se tinea bine, era in ca in putere.
- Gata sunteti de discotelca?
- A se citi discoteca, il corecta Toni.
- Ma rog, asa o fi, cum zici tu, zise el in timp ce se spala pe maini.
Se sterse si apoi se apropie de masa imprejurul careia se aflau baietii.
- Ei, ce stati? N-aveti curaj sa serviti, ori poate ca nu va place?, ii intreba privind insinuant spre vinul din pahare.
- Cum nu!
- Numai la bautura ti-e gandul, ai si tu o grija sa nu ti-o ia altul inainte…!, se auzi glasul mamei lui Toni.
- Mai taca-ti gura, moara hodorogita! Cucuveao!
- Nu ti-ar fi rusine, om batran sa vorbesti asa in fata copiilor astora, il apostrofa ea aparand din bucatarie, tinand in maini o farfurie cu gogosi. Serviti baieti cat sunt calde, ii indemna.
Isi cuprinse cu duiosie fiul pe dupa umeri:
- Toni, n-ar fi bine sa te duci sa te-mbraci, ca asteapta baietii?
- Ba da, mami, am disparut…
- Tanti, mergi si mata cu el sa nu cumva sa se imbrace cu paltonul si in pantaloni scurti, nu scapa Niti ocazia sa intepe.
- Stii ce, ii replica Toni in timp ce se pregatea sa intre in casa, ia da tu o fuga pana la magazin si vezi daca a inceput sa vanda maslinele! Si pana ma imbrac eu, ai timp sa faci si o Pochina, sa dai la peste… Vezi ca il vreau fript!, ii striga el din camera spre hazul tuturor.
Niti era in trupa Styll simbolul razvratirii totale in fata oricaror principii impuse. N-ar fi putut sa stea serios nici la o inmormantare, din orice facea prilej de gluma. Chiar si ultima avansare in grad ii fusese acordata de Valerica in urma unei glume facuta pe seama unui vecin al lui Toni.
Trecand intr-o seara cu Toni si cu Valerica prin fata casei vecinului respectiv, il zarise la poarta si-i daduse buna seara. Poate ca nu vorbise destul de tare sau poate ca omul, fiind in varsta, nu auzise, cert este ca nu i-a raspuns la salut. Atat i-a trebuit lui Niti, o jumatate de ora nu i-a mai tacut gura.
„- Cum? Sa-mi faca el una ca asta? Pai da, ca daca nu-l salutam, mi-auzeam sigur vorbe in sat: ca numai respect oamenii, si cate… ei, lasa nea Costica, o sa mi-o platesti dumneata cat de curand, nu duce grija!”
< Cat de curand > a insemnat de fapt seara urmatoare. Adunand intreaga trupa, Niti i-a dus la poarta casei lui nea Costica.
„- Nea Costica…! Nea Costica…!”
Auzindu-se strigat cu atata insistenta, omul venise grabit la poarta sa afle ce s-a intamplat.
„- Buna seara, nea Costica!”, rosti Niti si foarte linistit si multumit ii intoarse spatele, facandu-le semn si celorlalti sa-l urmeze.
In spatele lor nea Costica isi facea de zor cruce cu amandoua mainile.
„- Nu esti sanatos, taticu!”, izbucni Valerica, eliberandu-se de incordarea ce-l cuprinsese in secundele cat durase scena.
Mandru, plin de sine, Niti pasea mai departe, fara sa-i raspunda.
Se razbunase si era multumit.
- Nea Gheorghe, mai povesteste-ne ceva din vremurile matale, il starni Sandu.
Duse paharul la gura golindu-l dintr-o sorbitura. Isi sterse apoi buzele patate de vin cu mana lui groasa, butucanoasa, aspra ca o bucata de smirghel. Erau maini de muncitor care pastrau incrustate in piele amintirea si truda unor zile de munca grea si neintrerupta.
- De, ma baieti, ce pot sa va spun eu voua? Voi traiti alte vremuri, nu stiti ce e greul, pe cand eu? Eu mergeam cu gastele boierului la pascut si mancam ardei copti cu saramura si mamaliga. Cand eram ca voi, am plecat pe santier. Toata viata am muncit, pe-acasa eram mai mult musafir, nu dadeam cu lunile. Am lucrat pana si in mina si iata ca n-am murit de munca. Pe cand puslamaua asta de Toni nu pune mana pe nici un fel de treaba, ca-i e greu si-i e teama sa nu se rupa ceva in el…!
- Se putea oare ca intreaga peroratie moraliceasca a iubitului si stimatului meu tata sa nu-si indrepte varful incarcat cu venin spre umila mea persoana? Nu se putea!
Aparuse pe nesimtite din casa. Era imbracat complet in maro, culoarea lui preferata in materie de imbracaminte si in coltul gurii isi asezase strengareste o tigara aprinsa. Auzise ultimele cuvinte ale tatalui sau si-i replicase prompt, nu fara o oarecare nota de rautate, de ironie.
- Da-te in ma-ta de golan, ca nu esti capabil de nimic, stai toata ziua in pat ca o lauza de-o sa faci paduchi intr-o buna zi…
- Mata sa fii sanatos!
- Parca vad ca numai vorbele or sa ramana de tine si n-o sa faci nimic nici anul acesta cu examenul. Tu crezi ca toti prostii intra la facultate?
- Daca nu va e cu suparare, stimate domn, eu m-as incumeta sa consider ca acesta este un lucru care ma priveste in mod direct si personal. E adevarat ca sunteti si dumneavoastra implicat, recunosc, dar nu indeajuns de mult pentru a va putea rezerva dreptul de a mesteca in ciorba mea care fierbe in oala luminatiei-voastre. Regret, sincere condoleante…
- Biserica ma-ti, cu limba ta spurcata, cu tot!
- Nu ti-e rusine, magar batran ce esti?, interveni mama lui Toni.
- Haideti baieti, mergem? Spectacolul care urmeaza, din trista mea experienta va asigur ca nu promite sa fie prea atractiv…
Intr-o vreme in care monotonia era cuvantul cheie al vietii de zi cu zi a tinerilor de la sat, trupa Styll se dorea a fi un strigat de disperare, o incercare de evadare fortata din cotidian.
Membrii trupei isi realizasera printre altele si eroi proprii, cum era de exemplu nea Onica, vecinul lui Sandu, acre prin „bunavointa” lui Niti aproape ca devenise personaj de roman stiintifico-fantastic.
Nea Onica era renumit prin faptul ca indiferent de anotimp umbla mai mult descult.
- Pe cinstea mea, exclamase contrariat Sandu, are pielea de pe talpile picioarelor mai groasa decat talpa de la adidasii mei!
- Da, dar nu stii bomba, intervenise prompt Niti.
- Hai, lasa talentele si „suspanasul” si da-ti mai repede drumul la gura, il zori Serban, nerabdator, presimtind ca glumetul iar a „clocit” ceva.
- Era la nunta la fi-su, la Titi – incepu cu vorba domoala Niti – mai trebuiau cateva pioneze….
„- Ma Onica, ia du-te tu la Fanica si mai adu niste chioneze sa termenam da pus hartia pa mese…
Va trebuie multe fa?
- Ei, na si tu, omul lui Dumnezeu: vreo trei-patru acolo, ca doar nu o tarna.
- A, pai va serveste baiatul daca-i asa!”, si foarte calm s-a aplecat extragandu-si din talpa pionezele necesare!
Nici Toni, care trecea drept cel mai serios din trupa nu-si putu retine cascada de ras curat, sanatos.
- Ma Niti, ma baiatule, il apostrofa el cu blandete, e de groaza ce se intampla cu tine, ma omule! Se vede treaba ca nici talpile lui nea Onica, oricat de groase ar fi ele, nu au scapat de intepatura veninoasa a cuvintelor tale!
- Stai asa ca asta nu e totul. Sa vezi…
Se apropia nunta cu nunul mare in frunte. Nea Onica iesise cu mirele si cu alti nuntasi in fata portii sa-l intampine. Sa-l fi vazut pe nea Onica, nu-l recunosteai cu siguranta: proaspat barbierit, frezat, parfumat, cu costumul la patru ace si cu… gumari in picioare! Cind l-a vazut fi-su sa innebuneasca, nu alta…
„- Cum ma tata vine nunta si mata cu gumari in picioare, ba chiar si fara ciorapi?”, l-a luat la intrebari el suparat foc.
O clipa nea Onica l-a privit surprins, dupa care fata i s-a luminat brusc:
„- Da, ai dreptate, fara mesi!”
Si nici una nici doua, s-a descaltat de gumari, i-a aruncat peste gard in curte si l-a intampinat pe nunul mare in picioarele goale si-n costum cu cravata!
Tot Niti lansase si o anecdota:
„- Ce face nea Onica daca ii intra un cui in talpa piciorului?
- Il indoaie si lasa acolo, ca poate o sa-i trebuiasca vreodata si sa stie de unde sa-l ia!”
- Da ma si sa vezi ce patesc cu nea Gulica… asta pe vremea cand esteam junior!
Era Niti, in grupul unor baieti si fete care se adunasera in jurul lui dornici sa afle aventurile glumetului.
- Avea nea Gulica acesta un prun, mama-mama! Eu, ca omul, pofticios! Ma duc, sar gardul, ma urc in prun si incep sa mananc de zor, cu o pofta de-ti lasa gura apa numai vazandu-ma. Cand sa cobor, cine era sub pom si se uita la mine cu niste ochi cat doua cepe barosane? Nea Gulica!
„- Dumitrule tata – mi-am spus eu, ca asa ma cheama-n „bolentin”! – ai incurcat-o, sa-mi sara ochii: daca mai scapi si de data asta, artist se cheama ca esti!”
- Si-ai scapat?, se grabi unul mai curios sa afle finalul.
- Stai sa vezi… dar sa nu crezi!
„- Ce faci acolo ma?”
Ton manios. Foarte.
„- Nu-i ghini ai!”, mi-am zis.
In piept inima mea era nu. Lipsa cu desavarsire. Si nerusinare.
„- Ce sa fac? Parca mata nu vezi: mananc prune! Mai bine m-ai ajuta sa ma dau jos ca mi-am facut burta bute si tare mi-e teama sa nu cad, doamne fereste!”
Mizam totul pe tupeu si pe viteza lui de reactie care stiam ca oscileaza undeva in vecinatatea punctului zero, doar cu o farama peste granita dintre existenta si inexistenta impulsului de actiune…
Ce sa va mai povestesc, incheie el zambind, cand m-am vazut jos am bagat o turatie de cred ca si lui Carl Lewis ii spuneam „puturosule” pe suta de metri…gard!
- Noapte buna baieti. Ne intalnim maine.
- Salve Toni, pe maine seara.
Ajuns acasa, se dezbraca si se vari in pat chinuindu-se sa adoarma.
„Ca un vulcan in eruptie, inima mea emana intr-un vacarm surd, neauzit, sentimente incandescente…
Unde esti tu, printesa a gandurilor mele, tu cea care m-ai exilat in uitare pentru ca am indraznit sa te iubesc mai mult decat ma iubeam pe mine insumi? Oare de acolo, din lumea ta, imi mai daruiesti si mie un gand fugar? Oare in lumea visurilor tale iti va mai apare din vreme in vreme si chipul meu?
Probabil ca ma vei uita sau poate ca o sa te gandesti la mine doar ca la un vis urat, un cosmar care iti bantuie amintirile sentimentalei adolescente si pe care va trebui sa il uiti pentru a nu-i mai simti gustul amar, presarat cu lacrimi.
Sau poate ca…
Nu, nu am curajul sa sper. Ma tem ca gandul acesta ar putea fi in final doar o speranta neimplinita si ea n-ar face decat sa imi renasca in trup si-n suflet durerea.
Iubita de toti cei din jur, invingatoare, pasesti intr-un mars triumfal prin viata, fara sa stii ca sub pasul tau ai strivit un suflet care ti se asezase la picioare in semn de totala supunere si nicidecum ca o piedica in drumul tau spre ideal, fara sa stii ca daca nu va veni prea tarziu, un singur gest, un singur cuvant, o singura chemare il mai poate salva pe cel strivit in colbul amintirilor.
Viata este in ultima instanta o continua renuntare la sine, o perpetua daruire catre cel de langa tine, catre cel pe care indiferent de forta departarii fizice il simti sufleteste aproape.
Ce poti face insa cand acel cineva iti refuza existenta, asezand intre tine si ei zidul de nepatruns al tacerii?
Stiu, mai ramane speranta. Dar cat se poate trai oare numai cu speranta?
Sub clopotul de sticla sub care ma aflu (in esenta tot o materializare a zidului de tacere), oxigenul – speranta aceasta care se incapataneaza sa mentina incandescenta sentimentelor mele – nu poate fi infinit si sunt constient ca intr-o zi se va sfarsi daca o mana, mana ta, nu va alunga pentru totdeauna tacerea.
In majoritatea cazurilor disensiunile dintre noi au avut ca baza de pornire stilul meu de exprimare aparent incoerent, care facea ca sensurile reale ale multor cuvinte ale mele sa ramana necunoscute sau doar banuite.
Intre ambiguitatea sensurilor si intelegerea partiala, incompleta a ideilor, era un paravan prea subtire pentru ca intr-o zi sa nu cedeze facand posibila aparitia unui amalgam neinteles de ganduri si sentimente. Ori, in asemenea cazuri instinctul de conservare isi mareste brusc sensibilitatea, devenind extrem de banuitor, refuzand pana si gingasa atingere a unei flori din teama ca in spatele gestului inofensiv se poate ascunde un pericol imparabil.
Nici tu printesa a mea nu ai scapat de capcana ascunsa a falsitatii aparente.
Ai preferat sa accepti ca e minciuna tot ceea ce nu intelegeai. Ai pretuit mai mult o banalitate ordinara decat un imn de dragoste, doar pentru ca modul simplu in care iti erau prezentate banalitatile nu-ti cereau nici un efort pentru a le intelege.
Paradoxal si tragic destin: cuvinte fara valoare, rostite doar din nevoia de a spune ceva, au fost stranse la pieptul tau, in timp ce gandurile mele de dragoste au continuat sa fie rastignite pe avidul altar al iubirii.
Inevitabil, sunt prizonierul absolut al propriilor mele ganduri si sentimente, deci sunt singurul virtual vinovat pentru situatia tulbure in care ma aflu. Simt cum ma cufund incet, incet, spre adancurile necunoscute ale propriei mele memorii ce se cere explorata, adusa printr-un singur cuvant la lumina realitatii imediate, dar si de perspectiva.
Imprevizibil destin – pasare inaltandu-si cantecul cu inflexiuni sinistre peste casa condamnatului la exil din propria viata, peste casa celui ratacit in bezna din propriul lui suflet, peste casa naufragiatului pe o insula a propriilor lui ganduri, de unde poate nu se va mai putea intoarce niciodata…
Ma-ntreb daca Madalina exista cu adevarat sau daca nu cumva este doar o inchipuire a mintii mele bolnava de dragoste, o materializare a unui vis din dorinta abstracta de a concretiza, intr-o forma cat mai apropiata de real, un sentiment mult prea puternic, de care trebuia sa ma eliberez intr-un fel…
|
